Long Range Shooting: Vânător român, locul II în Slovacia

Marius Ionuț Duțu (stânga) Long Range Shooting Senica, Slovacia 2017

Vânătorul Marius Ionuț Duțu a obținut locul al II-lea la concursul de tir la distanță cu carabina, organizat pe 28-29 aprilie de către Association for Precise Shooting Slovakia. Reprezentantul nostru a reușit să doboare ținte plasate la distanțe între 500 și 1000m, în concurență strânsă cu alți 53 de participanți din Austria, Cehia, Olanda, Slovacia, Ungaria și România. „În urma probelor am terminat concursul pe locul doi, o reușită pentru prima participare la o astfel de competiție, dar și o realizare pentru echipa noastră românească!” ne-a declarat Ionuț.

Ionuț Duțu este vânător din 2014, membru al Grupei a Doua a AVPS Vulturul București și participă la concursuri internaționale împreună cu grupul de pasionați de tir Long Range Shooting and Hunting Romania.


Competiția de Long Range din Senica, Slovacia are trei categorii: arme Standard (.308, .223, .243, 6,5x47 Lapua, 6,5x55, .30-.06, etc. cu țevi mai scurte de 660mm), Super standard (aceleași calibre, dar cu țevi mai lungi de 660mm) și Magnum (.338 Lapua, .300WinMag, 7mm etc.).
Ionuț a participat la categoria Standard cu o armă Remington de calibru .308Win cu următoarele îmbunătățiri: închizător Remington 700, pat/șasiu Accuracy International AX 2014 și țeavă Lothar Walther match cu twist 1:10. Luneta folosită de Ionuț este un Bushnell Tactical XRS 4,5-30x50.

Probele pe care a trebuit să le treacă au fost următoarele: 

• Etapa 1: 4 focuri pentru fiecare țintă plasată la 600, 700, 800, 900 și respectiv 1000m, 10 puncte fiecare lovitură;
• Etapa 2: 3 focuri în țintă metalică mică la 550m, 30 puncte din prima încercare, 20 puncte a doua , 10 puncte a treia și 0 puncte ratare. Apoi 500m țintă metalică, punctaj identic.
• Etapa 3: 5 focuri în 2 minute în țintă de hârtie la 500m, maxim 50 puncte în funcție de cercurile țintei.

Surse: Ionuț Duțu, Association for Precise Shooting Slovakia
Foto: Ionuț Duțu, Long Range Shooting and Hunting Romania
Text: Alexandru Cercel

Castelul Landshut, bijuteria vânătorilor elvețieni

Cam unde încep pășunile satului Utzenstorf, la 30 km de capitala Elveției, Berna, printre copacii bătrâni ai unei grădini aristocratice, se zărește Castelul Landshut, gazda Muzeului Elvețian al Faunei Sălbatice și Vânătorii. Deși departe de orice rută turistică și retras într-o liniște solemnă, ca și cum i-ar fi indiferent dacă cineva i-ar descoperi comorile adăpostite în interior, castelul de secol XVII este una din piesele de căpătâi ale tezaurului cinegetic european.

Colecțiile muzeului elvețian excelează în trei domenii: arme de vânătoare, atrape și cornuri de vânătoare. Notabilă este și secțiunea dedicată câinilor de vânătoare pentru mistreț și lup. În plus față de acestea mai pot fi vizitate camere cu mobilier medieval original și obiecte ce țin de istoria castelului. Colecția de taxidermie este foarte restrânsă, la fel și cea de trofee. 

Era imposibil ca Elveția, una dintre țările europene cu cele mai multe arme / 100 locuitori, să nu aibă o impresionantă colecție de arme istorice în muzeele sale. Colecția de arme a muzeului vânătorii include capodopere ale armurierilor germani: arme cu fitil, cremene și capsiere, cu paturi încrustate cu fildeș și argint, toate în stare excelentă de conservare. În afară de armele de foc, muzeul deține una dintre cele mai importante colecții europene de lănci de vânătoare pentru urs și mistreț, ostii pentru vidră și spade pentru cervide.

Colecția de atrape, donată de pictorul și ornitologul amator Heinrich Brandenberger (1918-1986), conține 79 de atrape europene și nord-americane, unele dintre ele vechi de peste 100 de ani. Majoritatea atrapelor sunt pentru vânarea rațelor, dar există și rarități precum cele de nagâț, culic, sturz etc. Vânătoarea cu atrape se practica încă din Antichitate, iar atrapele sunt astăzi o mărturie a însușirilor vânătorului de păsări din vechime: fin observator și meticulos artizan. 

Colecția de cornuri de vânătoare donată de dr. Werner Flachs, mai bogată decât a oricărui alt muzeu cinegetic european, este formată din 50 de instrumente, unele vechi de cinci secole, și din înregistrări ale sunetelor și melodiilor folosite la vânătoare de-a lungul timpului.

Chiar dacă nu este pe o rută turistică accesibilă, dacă aveți ocazia să traversați Elveția, încercați să ajungeți la izolatul Castel Landshut iar el vă va răsplăti deschizându-vă ușile tezaurului său de istorie a vânătoarei...

Mai multe foto în albumul Facebook.
Text și foto: Alexandru Cercel
Swiss Museum of Wildlife and Hunting

Fuga lupului

Radu Gyr 1943

Mușcând paznicul, din cușca lui, spre munte,
lupul ca o flacără-a țâșnit...
Tremură pădurile pe frunte
cu inelul brumelor sfințit.

Lunecă din bahnele cețoase
miros vânăt de sălbăticiuni.
Vântul sur, pe labe somnoroase,
se târăște ca o fiară prin sloduni.

Lupul fuge. Zări îi cad în blană.
Crengile: arcane, șbilțuri, bice.
Brazii clatină albastra lor capcană,
din puhoaie îl stropesc alice.

Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuet
ca o stâncă prăbușită. Jnepii fug.
Noaptea zornăe. Adâncurile sue.
Râpe-l beau. Și piscurile-l sug.

Dar a ajuns pe mușchiul vârfurilor aspre,
cerul viu îi curge pe spinare
și văzduhul gâlgâind de astre,
îl cuprinde-ntr-o fluidă îmbrățișare.

Lângă lup se gudură zănoage,
feriga se bucură că-l simte,
vizuini flămânde și bârloage
cu urechi ciulite-i sar-nainte.

Părul ca o ceață grea pe spate
se zbârlește de tăcere și de veac.
Stâncile îi joacă-n ochi, mirate,
botul linge umbrele, buimac...

Stă pe muchea gresiilor crunte,
năucit de spațiu și de piatră.
Roșie și rătăcind în munte
luna vine din prăpăstii, speriată.

Lupul mușcă, lacom, carnea lunii,
dinții se împlântă și sfâșie,
și, rupând ca dintr-o pradă vie,
de pe bot îi curge sângele genunii.

Balade
Editura Blassco 2016
Foto: WallpapersCraft

De pe vremurile când se vânau dropii în Bărăgan...

Au trecut 26 de ani de la moartea lui Alexandru Odobescu (1834-1895), iar redactorul șef a hotărât să publice un omagiu marelui om de cultură, în numărul III al Revistei Vânătorilor din 1921. Pentru a populariza personalitatea autorului, dar și celebrul său „Fals tratat de vânătoare”, la rubrica „Galeria Vânătorilor” redactorul publică date succinte din biografia lui Odobescu și un fragment din opera sa, legat de vânătoarea de dropii. Redăm și noi aici acel tablou romantic al vânătorilor de dropii din magica stepă a Bărăganului. O stepă pustiită astăzi de agricultură, în care putem recunoaște însă câteva repere topografice precum Tămădău, Dormărunt, Borcea...

„Și eu am crescut pe câmpul Bărăganului!

Et in Arcadia ego! Și eu am văzut cârdurile de dropii cutreierând, cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine prin care aerul, resfirat în unde diafane sub arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface dinaintea vederei fermecate, în cetăți cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări.

Din copilărie și eu am trăit cu Tămădăienii, vânători de dropii din baștină, care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi – cărora ei le zic Mitropoliți – când aceștia, primăvara se întețesc în lupte amoroase, sau când toamna duc turmele de pui să pască țarinele înțelenite. Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul și priceputul staroste al vânătorilor Tămădăieni, carele putea să înghiță în largele sale pântece atâtea vedre cât și o butie de la Dealul Mare; nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adesea, pe când el, cu ochii de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcând printre fulgii coliliei; nici pe bietul Gheorghe Geantă, cel care cu o rugină de pușcă, pe care orice vânător ar fi asvârlit-o în gunoiu, nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită, și care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vânat la conacul de amiezi. [...]

Oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai nețărmurită, mai senină și mai legănată în dulci și duioase visări, poate fi pe lume decât aceia care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontului, se profilează, ca moșoroaie de cârtițe uriașe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății.
De la movila Neacșului, de pe malul Ialomiței până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prealargul câmpiei, ca santinele mute și gârbovite sub ale lor bătrânețe. La poalele cărora câibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum și cei suri al căror cioc ascuțit și aprig la pradă, răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stârvuri și se îmbuibă cu mortăciuni, cînd prin sohaturi pică de boleșne câte-o vită din cirezi!
Dar căruța trece-n lături de acea priveliște scârboasă, e înaintează încetinel și rătăcește fără de țel după bunul plac al mârțoagelor arominde sau după presupusul vânat al Tămădăianului căruțaș.

De cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe florile de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiașului mărunt căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg* [aluzie la cârciuma unchiașului poreclit Dor-mărunt, împrejurul căruia s-a întemeiat un sat; acolo trăgea mai adesea vânătorii din Bărăgan – nota R.V.] – și tocmai când soarele e deasupra amiezului, ea sosește la locul de întâlnire al vânătorilor. Mai adesea acest loc este o cruce de piatră strâmbată din piua ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățel, în miezul lui, ca să găsești câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului vânătorul nu află adăpost se a îmbuca sau a dormi ziua decât umbra căruței sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore în care toți își povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum în sfârșit s-a făcut nevăzută în sboru-i prelungit. [...]

Când soarele se pleacă spre apus, când amurgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmecul tainic al singurătăței crește și mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalță de pe fața pământului, din adierea vântului prin ierburi, din țârâitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sânul obosit al naturii...

Dar una câte una căruțele sosesc la târlă sau la stână unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie (trestia și șovarul sunt scumpe în Bărăgan), câteva saiele și omuluri pentru vite, o ceată de dulăi țapeni lătrând cu înverșunare și în toată împrejmuirea un miros greu de oaie și de rachiu, iată adăpostul și streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu.
[...]
Vânători și căruțași, mârțoage și dulăi, culcați toți pe pământ dorm acum duși, la târlă!... Singure stelele nopții se uită de pe cer la dânșii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scârțâind, fluierând, șuierând și toate acele mii de glasuri se înalță cu răsunet potolit în tăria nopții, se limpezesc în aerul ei răcoros și leagănă în somn, auzul lor aromit.
Când însă vreunul se deșteaptă și clipește ochii, câmpia se înfățișază luminată de scânteile strălucitoare ale licuricilor, uneori cerul se încinge pe alocuri în depărtare de o vâlvoare roșiatică provenită din pârjol, și un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte... ”


În tabloul de astăzi al Bărăganului nu mai putem vedea celebrii ciulini, stepa nesfârșită, dropiile de la Tămădău sau vulturii din preajma Borcei, ci doar un steril teren agricol ce susține din ce în ce mai puțină faună sălbatică. În afară de mistreți și căprioare, singurele adaptate la acest mediu nou, iepurii și toate speciile de păsări de câmp sunt în scădere continuă de peste 50 de ani. Să sperăm că și Bărăganul va avea în viitor o rezervație de stepă, în jurul gardurilor căreia să ne strângem visători, și să ne imaginăm cum era odinioară...

Undeva, pe o școală din satul Călăreți, comuna Tămădău, o placă memorială mai amintește de trecerea lui Alexandru Odobescu prin viața Bărăganului...
„Pe aceste locuri, la Călăreți, și-a petrecut o bună parte a copilăriei scriitorul Alexandru Odobescu, având prilejul să cunoască și să îndrăgească oamenii și meleagurile Bărăganului, ale căror frumuseți le-a eternizat în opera sa. În vremea copilăriei lui Odobescu erau deseori oaspeți, în casele de aici ale părinților lui, personalități de vază printre care și scriitorii C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu.
S-a pus această placă comemorativă la împlinirea a 70 de ani de la moartea scriitorului. 10.noiembrie.1965”

Sursa: Revista Vânătorilor nr.14 /aug.1921 Biblioteca Centrală Universitară din București
Text și Foto: Alexandru Cercel