Gaia, pasărea zeiță

Originea Gaiei

Gaia Neagră

Dintre păsările răpitoare de la noi puține au un nume atât de încărcat de misticism precum Gaia. Majoritatea au fost botezate după prada lor preferată, după comportament sau după colorit, astfel avem în fauna noastră: șorecarul, vânturelul sau codalbul. Mai sunt și câteva nume cu rezonanță misterioasă, precum zăganul (pe care lingviștii noștri îl consideră turcism, după vechea metodă de a compara și a da prioritate termenilor echivalenți din limbile învecinate) și acvila al cărei nume și simbolistică marțială le-am primit pe filieră latină. 

Gaia este însă un nume mult mai vechi a cărui etimologie nu este cunoscută. Gaia era Mama Pământ în mitologia elenă dar și pasărea morții în mitologia noastră. „Gaia este zeiţa morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului. În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă: corboaica, gaia, bufniţa, vulturul” ne spune Ion Ghinoiu în cartea sa „Zile și mituri”. 

Deși astăzi definește o specie anume de pasăre răpitoare trebuie să înțelegem că Gaia era de fapt prototipul unei păsări de pradă mari, care inspira teamă și admirație oamenilor preistorici.

Neamul Gaiei

Răspândirea Gaiei Negre pe teritoriul României - sursa SOR

În România există două specii de gaie: Gaia Roșie (Milvus milvus) și Gaia Neagră (Milvus migrans). Cea de a treia specie, Gaia Cenușie (Elanus caeruleus) se găsește numai în Peninsula Iberică. Speciile de la noi sunt păsări migratoare, oaspeți de vară, ce sosesc în martie și pleacă în octombrie spre ținuturile Africii.
Amândouă se pot recunoaște foarte ușor în zbor după coada lor lungă și bifurcată. Gaia Roșie are un cap alb și penaj ruginiu cu pete mari albe pe partea interioară a aripilor. Gaia Neagră are un colorit uniform brun și scobitura cozii mai puțin adâncă.

Gaia Neagră poate fi observată în grupuri sau chiar colonii. Preferă zonele de șes, cu păduri în vecinătatea unor ape mari, și poate fi întâlnită în sud-estul țării, lângă Dunăre și pe litoral. În 1957 Rosetti-Bălănescu spunea despre gaia neagră că este o prezență „nu numai comună, dar și numeroasă” și observa lângă București un grup de 20 de găi negre în zbor deasupra lacului Căldărușani. Astăzi populația ei s-a diminuat semnificativ, ridicându-se la un total de 120-160 de perechi, conform datelor SOR.

Gaia Roșie putea fi întâlnită în zona dealurilor împădurite din Subcarpați, dar nu a fost niciodată foarte numeroasă la noi. În ultimii ani a devenit extrem de rară, numărând doar 1-5 perechi.

Găile nu se vânează, fiind specii de interes avifaunistic, pentru care Legea Vânătorii şi Protecţiei Fondului Cinegetic nr. 407 / 2006 prevede o amendă de 1.350 euro în cazul unor fapte ilicite. Principalele pericole la adresa acestor păsări sunt hoiturile otrăvite (inclusiv cele de rozătoare) și braconajul.

Traiul Gaiei

Gaia Roșie

Găile sunt păsări răpitoare mari (anvergura de 150cm), care vânează dar care se hrănesc și cu hoituri. Hrana lor constă din: insecte, păsări și mamifere mici, reptile, pești. Nu se dau în lături de la a mânca hoituri de pe șosele sau pești morți plutind pe apă. Cuiburile și le fac în pomi înalți de la marginea pădurilor, folosind crengi, ierburi dar și diverse resturi și cârpe. Depun 2-3 ouă în luna aprilie, pe care le clocesc amândoi părinții. În cazul Gaiei Roșii clocește exclusiv femela, pe care masculul o păzește și căreia îi aduce hrana la cuib. La sfârșitul lui iunie puii sunt gata să-și însoțească părinții.

Zborul Gaiei Roșii este jos și lin, așezându-se destul de des pe o movilă sau piatră, ne spune Rosetti-Bălănescu în cartea sa „Păsările Vânătorului”. Gaia Neagră preferă însă înălțimile, putând fi observată „deasupra apelor sau câmpurilor, într-o plutire lină fără bătăi din aripi, o lunecare îndelungă și ușoară, rar întretăiată de o mișcare din aripi, dar mai des întreruptă de bruște cotiri, cu căderi în jos, când vrea să apuce o pradă”... 


Surse:
„Păsările Vânătorului” vol. III, Constatin Rosetti-Bălănescu, editura AGVPS 1957
„Păsările din România și Europa” determinator Philip’s editat de SOR 2016
„Dicționarul Păsărilor” Victor Ciochia, editura Pelecanus 2002
Societatea Ornitologică Română
eCalauza.ro Ion Ghinoiu
Foto: SOR Daniel Petrescu, Toni Genes
Text: Alexandru Cercel