Delta peste vară e izbucnire și clocot.
E izbucnire de verde - țîșnire biruitoare din adîncimi, ca o putere neînfricată, năzuind să-și măsoare stăpînirile cu nesfîrșirile cerului. Și e pretutindeni un înfricoșător clocot de viață mișunînd, în copleșitoare căldură, din întunecate străfunduri de gloduri pînă în slăvile aurite ale văzduhului înalt. Sub aceste semne stă Delta în miez de vară.
Poate nu totdeauna cei ce au cutreierat vremelnic Delta în dricul verii, cu deosebire pentru meșteșugurile și dibăciile vînătorești și pescărești, își vor fi dat seama deplin de puterea acestor semne, prinși ce se aflau în ostenelile acelor îndeletniciri, ori în desfătările biruinții, ori în necazul înfrîngerilor. Dar cine, pustnicit, afundat și cuprins peste tot de sălbăticiile, singurătățile și tăcerile din jur, s-a oprit și, cu luare-aminte, s-a aplecat să asculte, să privească și să pătrundă înțelesul adînc al lucrurilor, acela, fără îndoială, va fi simțit adevărul semnelor - acea înfricoșătoare putere a clocotului de viață ce-l învăluie ca o năvală înceată dar necurmată, și care se ridică de peste tot ca să-l copleșească. Și omul va fi simțit atunci acel mic fior de neliniște, ca în fața marilor puteri dezlănțuite ale naturii - cutremur ori trăsnetele furtunii, puhoaiele apelor ori revărsările de foc ale pămîntului. Același fel de putere nestăvilită se simte izbucnind și acolo, în inima Deltei. Stă omul parcă față-n față cu însăși plămădeala vieții la începuturile ei, putințe ce se frământă, fierb și clocesc în gloduri încinse sub dogoreala verii, ca să năpădească apoi ca viață în mii de chipuri, revărsare, cotropire, putere oarbă, cucerire, stăpînire, fiecare primejduită de alta, nepăsătoare la prăbușiri mereu biruite, nestingherită de miliarde de morți, numai ca să ducă un bob la viață, ori ca să păstreze un neam în scara vieții.
Căci, în adevăr, Delta noastră e, încă, cu toată pătrunderea de folos a omului, stăpînă peste singurătățile ei și viețile ce plăsmuiește. Nicăieri, în toată Europa, și poate, nicăieri, oriunde, peste meleagurile cuprinse în hotarele civilizației, nu s-a păstrat un astfel de loc, amintind cu atîta putere, azi, de primitivitatea vieții...
Sus în civitul cerului larg desfăcut din strînsorile stufului, se desprind, albi pescăruși vîslind cu aripi ascuțite și lungi. Foarte sus, necrezut de ușori, ca niște ghemuri de pufuri albe legănate de vînt, joacă un zbor de pelicani. Cine cunoaște ciudata pasăre, mare și greoaie la pămînt, cu urîcioasă duhneală de pește, nu poate decît să se minuneze lung privind la acel joc ușor de fulgi curați, topiți în slava cerului. Dar dacă ai intrat în împărăția păsărilor, te vei minuna mereu căci se cuprind și păsările între izbucnirile puterii de viață ce domnește aci. Și vei simți din nou fiorul acela din fața atotputerniciei naturii în exuberantele ei dezlănțuiri. Nu numai felurimea în sute de neamuri, dar numărul uneori, gloata, neînchipuita desime a păsărilor ce mișună aci, se strîng ori se ridică întunecînd zările, aduc acea nelămurită neliniște simțită în pragurile neînchipuitului.
Ciudații pelicani gușați, rămășițe din eocen, lopătarii albi cu cioc lățit la vîrf, stîrcii purpurii, cenușii sau albi ca zăpada, cormoranii negri cu uitătură cruntă, culicii și țigănușii cu ciocuri lungi și încovoiate, lebedele mărețe, și toate gîștele, și toate rațele, și tot mărunțișul mișunînd peste țărmuri, ploieri, fluierari și prundași, și toți pescărușii și martinii, toată gloata zburătoarelor care au trecut mările, munții și hotarele Pămîntului, se îmbulzesc aici, țîșnesc ca împroșcate de stufuri, acoperă ghioluri, brăzdează cerul și umplu smîrcurile și glodurile Deltei.
O ridicare din luciu de apă a mii și mii de gîște, săltate toate într-un singur avînt, în mișunătoarea pădure de aripi, e ca o prăbușire de ceruri rostogolite într-un asurzitor cataclism. Și înțelegi că e aci o neînfricată putere de viață, care ține cumpănă hîdei viermuiri clocotind din adîncimi și mîluri.
Se sting unele zvonuri și chemări și se nasc altele mai tainice.
Dar printre acestea, otrăvind încîntările iar, s-a înălțat, subțire, cumplita vestire a poporului țînțar ce se ridică acum războinic din ascunzișurile zilei. Și e numaidecît o înspăimîntătoare putere răbufnită din stufuri și ierburi ca să cotropească lumea. E un iureș peste om și peste vite. De aceea, pentru omul care înnoptează în Deltă, pologul e de tot atît neapărat folos, cît e și vîsla pentru lotcă. Altfel e o neputință sau iad. Roi nesfîrșit și des te înconjoară ca o ceață mișcătoare, din care țiuie sfredelitor de subțire războinica vestire a țînțărimii asmuțite peste pradă.
Ești iute năpădit și, în deznădejdea apărării, culegi pumni întregi de trupuri moi de pe fața cotropită de grămădiri lacome, nici o clipă oprite. Și pînă la urmă, cu obrazul și ochii ascunși în palme și îndoitura cotului, orbit, împuns, bășicat, usturat, fugi la ocrotirie de fum ori la adăpost de polog, ca să nu rămîi acolo, biruit sub desimea de ciocuri care vrea să-ți sece trupul de sînge și să-ți otrăvească carnea. Sub această înfricoșată putere fug și vitele, iar mistreții se tăvălesc în noroaie punînd peste ei scoarță groasă și tare. Numai păsările ocrotite de pene tari și de pufuri adînci ori jivinele cu blănuri înalte și dese pot ține piept acelei sîngeroase stăpîniri. Iar prin alte locuri, în plină zi și soare de vară, Delta mai slobozește din tainițele sale și altă mișunare de viață; pacostea cea mare a tăunilor. Atunci, sub înțepăturile ca de viespe ale acelor mulțimi înverșunate, strechie vitele și pătimește dureros omul.
Căci peste tot, în miez de vară, e numai izbucnire și clocot de viață în inima Deltei...
Constantin Rosetti-Bălănescu
”Din carnetul unui vânător”
editura AGVPS din RPR 1963
Foto: Alexandru Cercel