Legături de suflet
Bialowieza este una dintre cele mai cunoscute rezervaţii ale biosferei din lume, fiind inclusă de UNESCO în Patrimoniul Natural al Omenirii.
Este cea mai întinsă pădure cu caracter primordial existentă în Europa. În faţa acestui monument al naturii orice admirator este învăluit de respect, ca atunci când stă în umbra unei cetăţi medievale care a rezistat vremurilor şi poartă în trupul său cicatricile asediilor.
Cu o medie de vârstă de peste 100 de ani şi cu zone în care vârstele arborilor sunt cuprinse între 400 şi 600 de ani, Bialowieza reprezintă ultimul bastion al pădurii de şes care a existat pe cuprinsul Europei centrale din timpuri preistorice.
Cu titlu de laudă adăugăm că de numele acestor codri se leagă supravieţuirea zimbrului ca specie, şi deci atunci când spunem Bison Bonasus spunem Bialowieza.
Pe hartă codrul este împărţit în două de o graniţă – o parte din Bialowieza se află în estul Poloniei, şi o parte în sud-vestul Bielorusiei, fiind cunoscută aici cu denumirea omonimă Belovezhskaya Pushcha (Bialovejkaia Puşia).
Nebănuită de majoritatea şi puţin cunoscută de unii, este dubla legătură pe care aceşti codri o au cu sufletul românesc. Astfel, la actul care ţine de istorie, biologie, şi mai ales de mândrie naţională – întoarcerea zimbrilor în fauna României, a contribuit rezervaţia Bialowieza din Polonia. În luna noiembrie a anului de 1958, primii doi zimbri - Polonka şi Podarek, au fost aduşi din Bialowieza în rezervaţia Silvuţ de lângă Haţeg. În 1963 au mai sosit două femele Pumila şi Puslova. Drept urmare, România avea în 1965 nouă zimbri (I.Nania - Vânatul pe teritoriul României).
Cea de a doua legătură dintre România şi rezevaţia Bialowieza, din Belarus de data aceasta, este de altă natură. La Viskuli, reşedinţa guvernamentală de vânătoare, a avut loc în decembrie 1991 întâlnirea dintre reprezentanţii RSS Belarus, RSS Ucraina şi conducerea URSS. Aici s-a hotărât dezafilierea republicilor independente de la Uniunea Sovietică, şi formarea Comunităţii Statelor Independente. Urmare a acestui fapt a fost că Basarabia şi-a câştigat independenţa faţă de Uniunea Sovietică.
Deci pe lângă interesul care ni-l trezeşte ca simpli iubitori ai naturii, avem motive îndoite să preţuim Bialowieza într-un mod aparte.
Povestea codrilor
Prima menţiune despre aceşti codri datează încă din anul 983 d.Hr. şi este înscrisă în Cronica lui Ipatiev. Denumirea de Bialowieza, apare în 1409 în cronicile poloneze şi lituaniene, şi se datorează Turnului Alb (Belaya Vezha) din aşezarea fortificată Kamenets, construită între 1276–1288 de prinţul Vladimir Volynsky în scop militar strategic.
Între secolole XIII şi XV teritoriul de astăzi al Belarus, şi deci Bialowieza, făcea parte din Marele Cnezat al Lituaniei, iar suveranul Jagiello îşi rezervă aici drepturi exclusive de vânătoare. Marele Cnezat al Lituaniei şi Regatul Poloniei s-au unificat în 1569 formând un stat federal. În perioada următoare regii polonezi au stabilit legi stricte de protecţie a pădurii şi au organizat vânători somptuase în Bialowieza. Sigizmund August a început dezvoltarea activităţilor economice, construind aici patru cuptoare de topit minereu de fier, organizând extracţia răşinei şi mangalului.
În 1795 teritoriile bieloruse şi o parte din cele poloneze sunt anexate de Imperiul Ţarist, deci şi toată pădurea Bialowieza. În 1802 ţarul Alexandru I dă un decret prin care se interzice vânarea zimbrului, iar începând cu 1809 se ţine o evidenţă regulată a efectivului de zimbri.
În 1888 Bialowieza intră în proprietatea directă a familiei imperiale, astfel că în localitatea Bialowieza - astăzi în partea poloneză - a fost construit un frumos palat şi o cale ferată ce făcea legătura dintre acesta şi localitatea Hainovka.
În timpul primului război mondial, Bialowieza este ocupată de trupe germane. În numai doi ani şi jumătate se exploatează 4,5 milioane m3 de lemn, iar după încetarea ostilităţilor nu mai exista nici un zimbru în aceşti codri.
După o scurtă independenţă de trei ani, Belarus este inclusă în 1922 în URSS.
Polonia a renăscut ca stat independent în 1918 şi a înglobat partea vestică a Belarus. Toată pădurea Bialowieza formează în 1921 o rezervaţie poloneză, iar 1932 este declarată parc naţional. Delegatul polonez Jan Shtolzt, participând la Congresul Internaţional al Protecţiei Naturii din 1923 propune reintroducerea zimbrului. Astfel, din grădini zoologice şi alte centre, se adună 6 exemplare cu care se începe reconstrucţia speciei.
În urma împărţirii Poloniei din 1939 partea de vest a Belarus este inclusă şi ea în URSS, astfel autorităţile sovietice stăpânesc în totalitate codrii Bialowieza, creând prin decret o rezervaţie de stat.
În timpul celui de al doilea război mondial Bialowieza a fost din nou ocupată de trupe germane, mareşalul Hermann Göring transformând-o în rezervaţie selectă de vânătoare. În urma bătăliilor din 1944 palatul din localitatea Bialowieza a fost incendiat.
În octombrie 1944, la stabilirea frontierei dintre URSS şi Polonia, o parte din Bialowieza, incluzând localitatea omonimă şi centrul de creştere a zimbrilor, au fost cedate Poloniei. RSS Belarus a rămas în stăpânirea părţii celei mai mari însă fără centre de cercetări, şi a primit din Polonia 5 zimbri pentru a forma o populaţie proprie.
Partea bielorusă a fost transformată în 1957 din rezervaţie de stat în rezervaţie de vânătoare. Urmări imediate au fost construirea reşedinţei de la Viskuli şi modernizarea localităţii Kamenyuki, centrul acestei rezervaţii.
Ambele părţi au primit statutul de Rezervaţie a Biosferei UNESCO, partea poloneză în 1976 şi cea bielorusă în 1992 după obţinerea independenţei.
Cele două hărţi
Din 1944, codrii Bialowieza cu un singur suflet îşi duc existenţa pe două hărţi.
Partea poloneză, având o suprafaţă strict protejată de 5.316 ha, este cea mai cunoscută publicului occidental. Zimbrul, numărând circa 350 de capete, este emblema acestui parc naţional şi i-a adus faima internaţională. Dar aici mai sunt prezente şi alte specii rare în Europa: lupul, râsul, vidra, castorul, elanul, barza neagră, buha, acvila ţipătoare, pentru a menţiona doar câteva dintre ele.
Mica localitate Bialowieza, este centrul istoric şi administrativ al Parcului.
Aici se găseşte un muzeu al naturii şi îşi desfăşoară activitatea cinci instituţii de cercetare ştiinţifică. De asemenea se găsesc numeroase locuri de cazare, numărul turiştilor fiind estimat la peste 95.000 pe an.
Cunoştinţele generale ale turiştilor despre partea bielorusă putem spune că sunt invers proporţionale cu suprafaţa pe care aceasta o ocupă - 87.607 ha. Deşi este de aproape 17 de ori mai mare, este aproape necunoscută europenilor care îşi petrec verile în parcuri naţionale. Aici se găsesc aceleaşi specii de animale şi plante rare protejate, zimbrii fiind în număr de circa 280 de capete. Centrul Parcului este localitatea Kamenyuki în care se găsesc muzeul naturii, un laborator de cercetări, hoteluri şi alte facilităţi pentru turişti. Numărul acestora rămâne însă scăzut, deşi rezervaţia merită mult mai multă apreciere.
Umbra şi lumina
Bialowieza a avut parte de legi stricte de protecţie din partea regilor şi a ţarilor, de grandioase vânători, de restricţii în exploatare şi de defrişări fără limite, de războie napoleoniene şi mondiale, de pace, de secetă şi de ploaie, de noapte şi zi… de umbră şi lumină.
Timpul prezent se încadrează foarte bine în această enumerare, căci Bialowieza este deopotrivă protejată şi… ameninţată. Peste ea se întinde mare umbra anilor de tranziţie între cele două celebre tipuri de economii.
În partea poloneză zona strict protejată, deşi a fost dublată în 1994, reprezintă doar 17% din totalul suprafeţei împădurite. În februarie 2000, cu sprijinul organizaţiilor ecologice interne şi internaţionale, s-a obţinut aprobarea extinderii protecţiei în toată zona Parcului Naţional.
Însă au apărut şi conflictele de interese cu conducerea exploatării forestiere şi astfel Ministerul Mediului şi-a retras în ianuarie 2001 sprijinul guvernamental pentru acest proiect. Mai mult, directiva din 1998 care interzicea tăierea arborilor cu vârstă mai mare de 100 ani din afara zonei protejate, a fost anulată. Un bilanţ sumbru indică exploatarea a 1,7 milioane m3, deci defrişarea a 6340 ha în perioada 1989 – 2002, în partea poloneză.
Membrii Comisiei de Conservare a Naturii din cadrul Academiei Poloneze de Ştiinţe, întruniţi pe 12 decembrie 2003 la Cracovia, au adresat o scrisoare deschisă premierului polonez, preşedinţilor Academiei Poloneze şi celei Bieloruse de Ştiinţe, Parlamentului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, în care expun carenţele administraţiei din ambele ţări. Astfel se arată că sub diferite pretexte, precum: creştere anormală, infestare cu carii, doborâturi de vânt, întreţinerea graniţei, se exploatează anual 150.000 m3 , putând afecta ireversibil ecosistemele. Tot aici apare propunerea de a crea în viitor un Parc Binaţional al Pădurii Europene prin unificarea administaţiei poloneze şi bieloruse.
Despre problemele din partea bielorusă ne informează Dl. Gheorghi Kazulka, Profesor Doctor în Biologie şi fost Director Adjunct al departamentului ştiinţific al Parcului Naţional Belovezhskaya Pushcha. Înainte de a fi concediat de noua conducere a lucrat 16 ani în cadrul acestui departament.
Problemele, ne spune Dl. Kazulka, au început în 1994 odată cu trecerea Parcului Naţional sub jurisdicţia Departamentului Prezidenţial al Afacerilor. Noua echipă managerială condusă de Dl. Ivan Titenkov a pornit la rentabilizarea Parcului, şi astfel au început activităţi de exploatare intensă a fructelor de pădure, a ciupercilor, a plantelor medicinale, de creştere a bovinelor şi cabalinelor, de lărgire a terenurilor agricole. Pe deasupra, în 1998 s-a contractat un uriaş împrumut de 1,5 milioane USD, pentru a construi la Kamenyuki… un gater! Astfel că Bialowieza a fost “treptat transformată într-un fel de complex comercial-industrial-agricol”.
În 2001 a fost numit nou Director General, Dl. Nickolai Bambiza, menit să scoată Parcul din situaţia financiară precară. Măsurile luate de Dl. Bambiza au fost însă contrare disciplinei ştiinţifice, şi favorabile intereselor financiare. Sub pretextul combaterii dăunătorilor şi al exploatării doborâturilor de vânt, s-au efectuat tăieri de molizi în orice perioadă a anului, inclusiv arbori sănătoşi. De asemenea au fost tăiaţi pini gigantici şi loturile de monitorizare ştiinţifică! Exploatările sunt în medie de 240.000 m3 pe an. Subalternii care au protestat din principiu, din simţul datoriei faţă de pădure şi faţă de avutul naţional au fost pur şi simplu concediaţi.
Finanţarea obţinută de la Global Ecological Fund şi de la organizaţia olandeză Natuurmonumenten nu a fost valorificată în folosul protecţiei naturii. S-au făcut reduceri de personal şi s-au încheiat contracte de muncă doar pe un an, în neconcordanţă cu necesităţile muncii de cercetare, astfel că, neexistând stimulente, cercetătorii rămaşi, care se apropie de vârsta de pensionare nu vor avea înlocuitori profesionişti.
…şi lumina? Vorbind de dualitatea binelui şi a răului, de alternanţa luminii şi umbrei, am uitat să pomenim lumina… unde este?
Dl. Kazulka indică: “atunci când conducerea rezervaţiei nu va mai fi încredinţată foştilor directori de cooperative agricole, experţilor în exploatare forestieră sau veneticilor, atunci când interesul administraţiei va fi înlocuit de interesul naţional, atunci vom putea vorbi de perspectivele ştiinţei în Bialowieza”.
Silvae ab Oriente Europa
Deşi se obişnuieşte să se arate cu degetul la practicile neecologice din perioada comunistă, Europa de Est a intrat în mileniul trei cu un tezaur natural incomparabil mai bogat decât cel al Europei de Vest.
Această situaţie care îi face pe iubitorii de natură din Est să se mândrească, îi face însă pe administratorii naturii din Est să orbească. Pentru aceştia utilizarea acestui patrimoniu înseamnă consumarea lui.
Europa de Est trebuie să-şi crească noua generaţie în spiritul iubirii de natură nu al “rentabilizării” ei. În cadrul curentului ecologic occidental, de reconstrucţie a mediului natural şi a habitatelor faunei sălbatice, pădurile din Est sunt indiscutabil un etalon. Mulţi vizitatori le apreciază. Dar după cum Muzeul Naţional de Artă se bucură de veniturile aduse de vizitatori, şi nu de vânzarea unei opere de artă, aşa trebuie să ne bucurăm şi noi de natură. Căci deşi vânzarea unei părţi din patrimoniu aduce o sumă mare de bani în termen scurt, amândouă se spulberă în vânt…
Acest articol a fost publicat în 2004 în cotidianul Economistul. A fost scris din dorinţa de a prezenta publicului povestea pădurilor de origine a zimbrilor din România dar şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului de pierdere a patrimoniului natural şi cinegetic din toată Europa de Est prin administrare defectuasă.
Text: Alexandru Cercel
Întâlnirea de dimineaţă nu s-a prezentat sub auspicii foarte bune - vânt moderat şi ploaie mocănească ce s-a transformat în burniţă. Vremea rea a făcut ca toate grupele din cadrul Asociaţiei noastre să abandoneze vânătorile planificate în ziua respectivă. Membrii Grupei a Doua au votat într-o şedinţă ad-hoc, ţinută pe ploaie şi pe câmp, ca în spiritul vânătorii să înceapă prima goană a zilei! După o recoltă încurajatoare de un iepure, şi după semne pozitive de eventuală încetare a ploii, s-a continuat cu goane "noroioase" pe câmpul sondelor. După trecerea a cinci ore în care niciun membru nu mai era uscat în vreun loc şi nicio haină sau pelerină nu mai avea ce apă să ţină (în afară de sacul de gunoi purtat de gospodarul grupei) vremea s-a schimbat într-adevăr ...şi a început să ningă. În mai puţin de o oră vânătoarea s-a transferat în anotimpul iarnă. Iepurii au început să "rupă flancurile" şi să se retragă spre pădure, iar condiţia mizeră a vânătorilor şi înteţirea vântului au contribuit la acordul de încheiere a vânătorii la orele 15. După încropirea rapidă a tabloului de vânătoare, pădurarul a fost botezat la Grupa a Doua de către naşul Doru.
