Luna Martie reprezintă startul unui nou ciclu de viaţă pentru plante şi animale, aducând cu sine bună dispoziţie şi speranţe noi pentru oameni. În acest început de lună doamnele şi domnişoarele sunt copleşite cu flori, mărţişoare, bijuterii sau alte daruri deosebite de către domni. Dar nici "domnii vânători" nu se lasă mai prejos când vine vorba de a oferi podoabe.
Unul dintre cele mai preţioase materiale folosite pentru a orna bijuterii din aur sau din argint este dintele de cerb. Totuşi nu toţi dinţii sunt valoroşi. Este vorba doar de caninii masculului, ce se găsesc în maxilarul superior. Aceştia sunt dinţi atrofiaţi, fără smalţ, care în timpul evoluţiei şi-au pierdut funcţia de masticaţie. Sunt folosiţi în bijuterii precum pandantive, broşe, cercei şi inele. Poziţia cea mai comună de montare este "alăturată".
Acest tip de podoabă nu este însă o invenţie a vânătorului modern ci, din contră, a fost la modă de peste 20.000 de ani. O atestă dovezi arheologice din perioada Gravetiană, ce provin inclusiv din România. Folosirea obsesivă a acestui tip de podoabă (canini alăturaţi) se datora faptului că oamenii din paleolitic o asociau unui cult al fertilităţii. Simbolul era atât de important încât caninii deveniseră un mijloc de schimb, iar în lipsa lor se foloseau „imitaţii” din fildeş de mamut sau alte tipuri de os.
Chiar şi în epocile recente, când coarnele cerbului au devenit de fapt trofeul mult râvnit, dinţii nu şi-au pierdut valoarea. În 1860, Regina Victoria a Marii Britanii a pimit de la soţul său, Prinţul Albert, un colier de aur cu o montură de 44 de canini proveniţi de la cerbi vânaţi personal pe domeniul Balmoral din Scoţia.
În prezent se găsesc numeroase bijuterii cu montură de canini de cervide, însă nu toate sunt autentice. În lipsa unei materii prime abundente, şi omul modern a început să creeze imitaţii (inclusiv din plastic), aşa că alegeţi cu atenţie aceste podoabe.
Sezonul de vânătoare la raţe se apropie de final, dar mai este încă timp să puneţi în practică reţeta Sânzianei: o raţă pe varză deosebit de gustoasă!
Într-o zi geroasă, o raţă se plimba cam zăbăucă pe fondul de la Crivăţ, iar vânătorul meu drag a invitat-o să vină să ne ţină de urât. O aveam ascunsă cu grijă în frigider şi, ca sa nu se mai simtă stingheră şi să-i fie frig, am pus-o la căldurică pe un strat gros de varză adusă tocmai de acasă, din Moldova, şi am chemat toţi prietenii să o vadă...
Dacă aveţi şi voi vreo răţuşcă rătăcită faceţi ca mine :)
Preparare:
Se ia o raţă, sau un răţoi, se jumuleşte bine, se tranşează şi se pune la fiert. Îi tragem un clocot şi luăm spuma. Apoi se toacă niscai cepe, se călesc puţin în ulei, se adaugă varza acră, ţinută în prealabil puţin la desărat şi la sfârşit se pune carnea de raţă. Eu am bagat cratiţa la cuptor, unde am ţinut-o vreo două ore. Spre final am adăugat suc de roşii făcut în casă, sare şi piper. După preferinţe puteţi adăuga şi alte condimente, dar eu prefer să nu întinez gustul cărnii de vânat. Puţin ardei iute şi o mămăliguţă mare şi fiartă bine completează acest preparat simplu dar delicios.
Vă invit să încercaţi şi voi!
Text şi foto: Sânziana
Iarna este aproape de sfârşit, dar butoiul de varză nu? Mai aveţi prin congelator ceva carne de mistreţ?
Atunci aflaţi de la Sânziana, colaboratoarea noastră, cum se prepară nişte sărmăluţe delicioase:
Pentru sărmăluţele de mistreţ aveţi nevoie de următoarele ingrediente: 1 kg de carne tocată de mistreţ, 1 kg de ceapă, 1/2 kg de orez, suc de roşii făcut în casă sau pastă de tomate. Se mai adaugă cimbru, sare şi piper, după gust.
Ceapa se taie mărunt, se căleşte puţin în ulei, se adaugă orezul şi după 5 minute se toarnă sucul de roşii. Se mai ţine pe foc 5 minute după care se dă la răcit.
După ce s-a răcit se adaugă carnea şi condimentele. Eu mai adaug puţină slăninuţă afumată, tăiată foarte mărunt, pentru că dă un gust fantastic de bun. Grijă mare la colecist! ;)
Se rulează sărmăluţele cu grijă, să fie bine strânse, şi se pun la fiert într-o oală de lut tradiţională. Deşi în oala de lut timpul de fierbere se dublează, aroma obţinută este mult mai bună... de nedesris!
Vânătorul meu le mănâcă cu mămăliguţă şi ardei iute, dar se pot servi şi cu smântânică. Vă dorim poftă bună!
Text şi foto: Sâznziana
Sezonul pentru raţa mare, raţa sunătoare şi raţa suliţar s-a încheiat la 31 ianuarie dar, din fericire, au mai rămas suficiente raţe „de februarie” în calendarul vânătorului. Printre speciile care se pot vâna în ultima lună de iarnă se numără şi gustoasa raţă cu cap castaniu (Aythya ferina). Cei care nu se încumetă să jumulească o raţă aşa de frumoasă, o pot naturaliza şi păstra ca trofeu de preţ în camera „de vânătoare” sau într-un interior rustic.
Raţa cu cap castaniu este un migrator parţial care îşi face apariţia în Deltă şi în lunca Dunării imediat ce se dezgheaţă bălţile. Preferă locurile cu apă dulce, stufărişurile şi sălciile scorburoase. Se hrăneşte preponderent cu vegetaţie, motiv pentru care se scufundă până la circa 2 metri sub apă.
Răţoiul este uşor de remarcat, având capul de culoare roşie închis, în contrast cu pieptul negru şi corpul cenuşiu deschis. Femela are penajul brun deschis. În zbor, abdomenul şi aripile păsărilor se prezintă albe.
Atenţie: se poate confunda cu raţa sunătoare (Bucephala clangula) al cărei sezon s-a încheiat sau, mai grav, cu raţa roşie (Aythya nyroca) şi raţa cu ciuf (Netta rufina) care sunt specii protejate.
Femela de raţă sunătoare are capul castaniu iar masculul are capul verde. Observate în zbor au abdomenul alb şi aripile negre. Raţa roşie este un pic mai mică, are o culoare compactă ciocolatie şi subcodalele albe. În zbor prezintă pe toată lungimea aripii o dungă albă, clară. Raţa cu ciuf este un pic mai mare la corp şi are ciocul de un roşu intens. În zbor sunt foarte vizibile gâtul şi abdomenul negru cu flancuri albe.
Alte specii de raţe care se mai pot vâna până la sfârşitul lunii sunt: Raţa mică (Anas crecca), Raţa fluierătoare (Anas penelope), Raţa moţată (Aythya fuligula), Raţa pestriţă (Anas strepera), Raţa lingurar (Anas clypeata), Raţa cârâitoare (Anas querquedula) şi Raţa cu cap negru (Aythya marila).
Text: Alexandru Cercel
Gustave Courbet(1819-1877), pictor francez realist, desprins din romantism (curentul dominant al primei jumătăţi a secolului XIX), a fost un modern zugrav al realităţilor contemporane. Spirit rebel, s-a făcut remarcat prin reprezentarea vieţii oamenilor săraci, prin autoportrete surprinzătoare şi prin nuduri provocatoare de numeroase scandaluri în epocă. Courbet s-a născut în Ornans, la poalele munţilor Jura. A fost un pasionat vânător şi a inclus între temele sale predilecte animalele sălbatice surprinse în mediul natural şi scenele de vânătoare.
Vânătorile lui Courbet sunt ieşite din tiparele romantice, penelul său aspru refuzând să creeze minunate peisaje bucolice, ci mai degrabă scene tensionate şi aproape înfricoşătoare. Exemplu reprezentativ, între imensele picturi cinegetice expuse la Muzeul Orsay din Paris, este celebrul tablou "Moartea cerbului" (L'Hallali du cerf 1867). Pe fundalul unui peisaj luminos de iarnă, cerbul, de un contrastant brun închis, îşi petrece ultimele clipe de viaţă sfâşiat de câini. În partea dreaptă un vânător cabrează calul iar altul ridică biciul, adăugând agresivitate scenei.
În acelaşi registru se află şi "Vânătoarea călare" (Chasse a courre 1861), lucrare ce are în centru un cerb epuizat de goană, gata să facă un salt disperat în apă, în încercarea de a-şi pierde urma. Capul dat pe spate, privind spre cerul întunecat şi căutând parcă îndurarea divină, linia puternică a apusului ce subliniază sacrificiul, şi lipsa urmăritorilor ce indică parcă mai mult iminenţa pericolului, crează atmosfera sfâşietoare a sfârşitului vieţii pământeşti.
"Lupta cerbilor" (Le combat de cerfs 1861) este o altă lucrare impresionantă, ce prezintă încleştarea a doi cerbi capitali, în prezenţa unui al treilea care boncăneşte. O senzaţie de încordare fizică, ce ţine în tensiune privitorul, răzbate din această scenă din mijlocul pădurii. Prezentarea vânătorii şi naturii într-o manieră dramatică îl diferenţiază clar pe Courbet de pictorii contemporani lui. Culorile contrastante şi tehnica în cuţit trădează temperamentul său impulsiv şi devotat întru totul trăirii momentului.
Unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Gustave Courbet pot fi admirate la Muzeul Orsay din Paris. Acesta este situat pe malul stâng al Senei, Rue de Lille 62, şi cuprinde capodopere de artă plastică din secolele XIX şi XX.
Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel
În calendarul popular Stretenia, sărbătorită pe 2 februarie, reprezenta momentul întâlnirii celor două anotimpuri, iarna şi primăvara, şi începutul unui nou ciclu de viaţă pentru plante, animale şi oameni. În ziua de Stretenie se spune că ursul prezice cât va mai dura iarna: el iese din bârlog înainte de amiază şi joacă pe zăpadă, bătătorind-o. Dacă în timp ce joacă e senin şi îşi vede umbra, el intră din nou în bârlog să doarmă căci iarna va mai dura şase săptămâni. Dacă este înnorat atunci ursul rămâne afară şi se spune că iarna "se va frânge şi se va împrimăvăra".
Peste ritualurile străvechi de purificare şi de pregătire pentru noul an s-a suprapus tradiţia ortodoxă a Streteniei - Întâmpinarea Domnului în Biserică, ce marchează momentul când Dreptul Simeon l-a primit pe pruncul Iisus Hristos în templul din Ierusalim, unde a fost adus de Fecioara Maria pentru a fi închinat Domnului.
Termenul din limba română "stretenie" sau "stratenie" este de origine slavonă şi înseamnă "întâlnire, întâmpinare".
Surse: CreştinOrtodox.ro
"Enciclopedie zoocinegetică" - Mitică Georgescu, ed. Albatros, Bucureşti 1996
Text: Alexandru Cercel
Acest tip de podoabă nu este însă o invenţie a vânătorului modern ci, din contră, a fost la modă de peste 20.000 de ani. O atestă dovezi arheologice din perioada Gravetiană, ce provin inclusiv din România. Folosirea obsesivă a acestui tip de podoabă (canini alăturaţi) se datora faptului că oamenii din paleolitic o asociau unui cult al fertilităţii. Simbolul era atât de important încât caninii deveniseră un mijloc de schimb, iar în lipsa lor se foloseau „imitaţii” din fildeş de mamut sau alte tipuri de os. 
Chiar şi în epocile recente, când coarnele cerbului au devenit de fapt trofeul mult râvnit, dinţii nu şi-au pierdut valoarea. În 1860, Regina Victoria a Marii Britanii a pimit de la soţul său, Prinţul Albert, un colier de aur cu o montură de 44 de canini proveniţi de la cerbi vânaţi personal pe domeniul Balmoral din Scoţia. 
