Şansele zăganului de a reveni în avifauna României

„Pentru ocrotirea faunei în general – ca făcând parte din resursele naturale – e nevoie de ceva pozitiv, şi anume, de a face ca aceasta să intereseze cât mai mult masele” A. Comşia

Zăganul, cea mai emblematică pasăre răpitoare a Carpaţilor, a fost observată pentru ultima oară în România în 1939, în regiunea Târgu Secuiesc. 
De atunci nu a mai apărut decât în fanteziile unor observatori neavizaţi, prin anii ’40 în Făgăraş şi 2009 în Mehedinţi. Dar de unde ar mai putea el să apară, acest misterios zăgan, dispărut din realitatea românească dar încă viu în conştiinţa noastră?

Un vultur, două posibilităţi, zero iniţiative

Două soluţii ar fi pentru ca această pasăre să revină în Carpaţi: una – extinderea naturală a ariei de locuire, a doua – reintroducerea artificială a păsărilor crescute în captivitate.

Prima soluţie se poate aplica pe termen foarte lung, pentru că se bazează pe protejarea activă a populaţiilor sănătoase din Himalaya şi masivele muntoase ale Asiei Centrale. Acestea suplimentează încet populaţiile sedentare din Asia Mică şi Balcani (Turcia, şi într-o măsură mai mică Grecia) ce se ridică la câteva sute de exemplare. Carpaţii reprezintă limita nordică a arealului zăganului şi numai beneficiind de o puternică protecţie internaţională acesta va reumple golul lăsat în urmă cu un secol. De curând însă, odată cu răspândirea folosirii diclofenacului în medicina veterinară, mortalitatea vulturilor a crescut şi acolo în Asia.

Cea de a doua soluţie se poate aplica tot pe termen lung, cu eforturi locale şi costuri mari. Este nevoie de un centru de creştere în captivitate şi de zone protejate de mare întindere, unde posibilităţile de hrănire să fie abundente iar riscurile (otrăvire, intoxicare, electrocutare, împuşcare accidentală) să fie minime. Trebuie avut în vedere că monitorizarea va continua după reintroducere, şi că perioada în care tinerii zăgani ajung la maturitate este de 5 până la 8 ani! În concluzie abia după zece ani de investiţii se poate ajunge la una sau mai multe perechi cuibăritoare, în funcţie de amploarea programului şi de rata de supravieţuire în natură.

Ce ne lipseşte? Expertiză, finanţare.

Pentru a porni un program de reintroducere este nevoie de: finanţare privată puternică (de ordinul a sute de mii de euro), administrator privat competent, şi partener străin cu experienţă ştiinţifică (instituţiile de stat nu trebuie puse la socoteală când vine vorba de iniţiative). Un ONG din România ar trebui să iniţieze proiectul gigant, cu condiţia să aibă şi capacitatea de cofinanţare, iar Vulture Conservation Foundation din Elveţia, una dintre cele mai experimentate organizaţii în domeniul reintroducerii vulturilor, ar putea fi partenerul ideal pentru această intreprindere istorică. 

În Europa, proiecte de reintroducere a zăganilor în natură s-au desfăşurat cu succes în ultimii douăzeci de ani în: Elveţia, Austria, Franţa, Italia şi Spania. În Alpi au fost reintroduşi şi monitorizaţi circa 150 de indivizi. Recent, la sfârşitul lunii mai 2014, s-au eliberat în sudul Spaniei, în Sierra de Cazorla, 3 zăgani juvenili. Conform datelor Vulture Conservation Foundation, în prezent există 100 de perechi cuibăritoare în Pirinei, 8 în Corsica, 9-10 în Creta şi 20 în Alpi. În total, populaţia Europeană, incluzând Turcia şi Rusia, numără între 600 şi 1000 de perechi.

Vultur sau acvilă?

O întrebare veche pentru specialişti, nouă pentru noi. Dacă zăganul este un necrofag, ca toţi vulturii, atunci de ce are capul şi picioarele acoperite cu pene ca acvilele? Dacă vânează ca acvilele, atunci de ce nu are gheare puternice ca acestea? Nici oamenii de ştiinţă nu s-au putut hotărî, şi la botezul ştiinţific au mers pe calea de mijloc: Gypaetus barbatus – Gyps înseamnă vultur, aietos acvilă, iar denumirea se traduce în final prin „vulturul-acvilă bărbos” (datorită penelor de sub cioc).

Vechii locuitori din Alpi îl numeau însă „vulturul mieilor” (Lammergeier) sau „vulturul caprelor” (Gemsengeier). De aici şi părerea că în trecut zăganul nu se hrănea doar cu oase pe care le spărgea dându-le drumul de la înălţime, ci chiar vâna iezi de capre negre şi miei. Pe aceştia îi surprindea pe creste şi îi împingea în prăpăstii, consumând astfel carne proaspătă. Aurel Comşia, unul dintre cei mai mari cinegeticieni români, susţinea cu tărie această variantă în articolul său „Pe urmele zăganului” din revista Vânătorul şi Pescarul Sportiv nr. 2 / 1959, şi considera că dispariţia zăganului s-a datorat vânării excesive a caprelor negre în secolul XIX, coroborată cu dispariţia marmotei, o altă pradă preferată a zăganului. În cazul arealului Carpaţilor, Comşia spune că împuşcarea ocazională şi hoiturile otrăvite puse pentru lupi nu au fost factorii determinanţi ai regresului zăganului, ci elemente care a finalizat doar procesul dispariţiei speciei.

În ciuda acestor observaţii istorice, specialiştii afirmă astăzi că hrana zăganului se bazează în proporţie de 80-90% pe oase şi substanţe nutritive din măduvă. Dieta aceasta de nişă i-ar asigura zăganului lipsa de competiţie asupra resurselor.

"Puterea de viaţă a speciei n-a scăzut"

Zăganul trăieşte în continuare în Carpaţi prin toponimele binecunoscute Zăganu (1883m) vârf din munţii Ciucaşului, Ceahlăul (1907m) şi Rarăul (1651m), ultimele două fiind vechi denumiri populare. La acestea se adaugă şi încrederea colectivă că el nu a dispărut pentru totdeauna din fauna României.

„De ce ar ocoli alţi (zăgani) pionieri Carpaţii noştri? Doar şi aici sînt oameni cuminţi care s-au trezit din nebunia prigonirii fără seamă a răpitoarelor şi îşi dau seama că menţinerea oricărei specii de animal sălbatic e o faptă de cultură” spune Ionel Pop, cu încredere în viitor, la finalul cărţii sale „Paşi prin lumea păsărilor”, adăugând îndemnul:

„Opriţi condeiul care e gata să şteargă din avifauna României pe una dintre nestematele muntelui!”

Surse:
Vulture Conservation Foundation
Societatea Ornitologică Română
"Pe urmele zăganului" - Aurel Comşia, Vânătorul şi Pescarul Sportiv nr.2/1959,
"Paşi prin lumea păsărilor" - Ionel Pop, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1979,
Foto: Wildlife Bildagentur - Kimballstock, Bearded Vulture Reintroduction into the Alps, Jorge Rubio, Project Vulture South Africa
Text: Alexandru Cercel

Combaterea prădătorilor cu capcane

Punerea capcanelor este o artă ce necesită foarte multe cunoştinţe de comportament al vânatului, este una dintre cele mai vechi metode de vânătoare şi trebuie păstrată pentru viitor. În ultimii 70 de ani această practică a decăzut în România, fiind considerată o metodă nesportivă, în principal datorită braconajului, dar şi altor practici mai vechi, lipsite de etică. Ea ar putea reveni însă în actualitate, cu sprijinul Romanian Trapping Association, care, prin cercetări aplicate, caută să implementeze metode noi de management al vânatului, în special combaterea dăunătorilor prin capturare selectivă: şacali, vulpi şi câini sălbăticiţi.

Romanian Trapping Association (Asociaţia pentru Capturări Selective din România) are sediul în Cristuru Secuiesc din judeţul Harghita şi este condusă de Drd. Ing. Fodor József-Tamás. Asociaţia promovează vânarea răpitorilor cu capcane cauzatoare de suferinţă minimă, omologate în Uniunea Europeană. Toate cele trei tipuri de capcane omologate în UE fac parte din categoria capcanelor cu reţinere prin cablu: Collarum (model american), Belisle selectiv şi Belisle non selectiv (modele canadiene). Unul din modurile de operare ale acestor capcane este prinderea gâtului ori corpului animalului cu ajutorul unui cablu, fără a-l sufoca. Celălalt mod se bazează pe prinderea unui membru animalului cu ajutorul unor fălci de fier, care permit însă eliberarea. Odată ce animalul îşi eliberează piciorul, este reţinut apoi de un dispozitiv cu cablu.     

Rănirile produse de aceste capcane sunt mai uşoare chiar decât cele ale capcanelor lăzi acoperite cu plasă de sârmă. Totodată gradul de selectivitate este peste 90% în fiecare caz. Selectivitatea înseamnă că animalul nu este ucis de capcană ci de operator.

Regulile generale pentru utilizarea capcanelor sunt:

• verificarea zilnică, 
• protejarea animalelor folosite ca momeli vii (pentru a atrage o specie ţintă), 
• tratament cruţător faţă de animalele prinse, 
• speciile prinse în afara perioadelor legale de vânătoare precum şi speciile protejate prinse accidental trebuie eliberate imediat după observare, 
• folosirea obligatorie a echipamentului de protecţie. 

Practicată corect, această metodă de combatere este mult mai puţin dăunătoare faunei sălbatice decât folosirea momelilor otrăvite, metodă care a distrus populaţia de păsări răpitoare din ţara noastră. De asemenea este mai eficientă în combaterea speciilor invazive decât armele de foc, şi se poate aplica şi în zone protejate, unde folosirea acestora este interzisă.

Vânătoarea cu capcane s-a practicat pe teritoriul României de mii de ani, începând de la capcanele groapă pentru prinderea zimbrilor, mistreţilor şi altor specii de vânat mare, până la capcanele cu teasc pentru prinderea jderilor, folosite până în prima jumătate a secolului XX. Tezaure de capcane ţărăneşti se pot vedea la Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Sursa: Romanian Trapping Association

Foto: Peter Pal Hajas, Romanian Trapping Association

Text: Alexandru Cercel

Sfaturi pentru un bust de căprior

Sezonul de căprior a început de două săptămâni iar unii vânători cercetează acum lanurile de grâu şi marginile pădurilor cu binoclul. În vederea apariţiei unui minunat căprior, am adunat de la taxidermistul Milo Halasi câteva sfaturi despre cum trebuie pregătit un trofeu de căprior pentru naturalizare.

Milo Halasi, bănăţean cu vechi rădăcini slovace, este unul dintre cei mai buni taxidermişti din România, primind anul acesta două menţiuni la Campionatul European de Taxidermie din Italia. Busturile de căprior realizate de el sunt de o calitate excepţională, unele asemănându-se chiar cu celebrul trofeu de la Muzeul Vânătorii din Sibiu, recoltat de August von Spiess în 1913.

Aşadar, cum poate contribui vânătorul la calitatea unui trofeu naturalizat? „Totul începe în teren” spune Milo, „atunci când dorim un bust de căprior, trebuie evitată plasarea focului la gât sau cap, şi trebuie folosit un calibru şi un proiectil cât mai adecvate”. 

După focul de armă urmează jupuirea. Dar câtă piele este necesară pentru realizarea unui bust? „Foarte multă lume face greşeala de a tăia pielea 10-15 cm mai jos de ceafă” remarcă Milo, dar „în taxidermia modernă se folosesc mulaje de poliuretan care includ toată lungimea gâtului şi o parte din zona pieptului şi umerilor, aşadar e nevoie de o suprafaţă de piele corespunzătoare. Jupuirea corectă se face pe după membrele anterioare: o taietură în jurul cutiei toracice, plus câte o tăietură circulară în jurul încheieturilor superioare ale picioarelor din faţă. Apoi se rulează pielea burduf până la baza craniului şi se retează împreună cu ultima vertebră.” După ce pielea este jupuită şi capul detaşat, se sărează şi se pune la loc răcoros. 

Dacă de la locul vânării şi până acasă este distanţă de câteva ore, se recomandă jupuirea cât mai rapidă şi aplicarea de sare din abundenţă. „Feriţi pielea de saci închişi sau containere ermetice, lăsaţi-o să respire, să se răcească natural, iar sângele şi restul lichidelor să se scurgă liber” deoarece, explică Milo, „pe timp de vară, chiar şi la temperaturi moderate, corpul lucrează, grăsimile se descompun iar bacteriile sunt foarte active şi poate rezulta o exfoliere rapidă şi iremediabilă”. 
Ca ultim avertisment: „Evitaţi păstrarea oricărui specimen destinat naturalizării în frigider”. Odată ajunşi acasă, se recomandă congelarea! Mai târziu, când timpul vă va permite, veţi preda trofeul congelat taxidermistului dumneavoastră, iar acesta va avea grijă să îl transforme într-o operă de artă.

Sursa: Milo Halasi
Foto: Milo Taxidermy
Text: Alexandru Cercel