„Pentru ocrotirea faunei în general – ca făcând
parte din resursele naturale – e nevoie de ceva pozitiv, şi anume, de a face ca
aceasta să intereseze cât mai mult masele” A. Comşia
Zăganul, cea mai
emblematică pasăre răpitoare a Carpaţilor, a fost observată pentru ultima oară în România în 1939, în regiunea Târgu Secuiesc.
De atunci nu a mai apărut decât în fanteziile unor observatori neavizaţi, prin anii ’40 în Făgăraş şi 2009 în Mehedinţi. Dar de unde ar mai putea el să apară, acest misterios zăgan, dispărut din realitatea românească dar încă viu în conştiinţa noastră?
De atunci nu a mai apărut decât în fanteziile unor observatori neavizaţi, prin anii ’40 în Făgăraş şi 2009 în Mehedinţi. Dar de unde ar mai putea el să apară, acest misterios zăgan, dispărut din realitatea românească dar încă viu în conştiinţa noastră?
Un vultur, două posibilităţi, zero iniţiative
Două soluţii ar
fi pentru ca această pasăre să revină în Carpaţi: una – extinderea naturală a
ariei de locuire, a doua – reintroducerea artificială a păsărilor crescute în
captivitate.
Prima soluţie se
poate aplica pe termen foarte lung, pentru că se bazează pe protejarea activă a
populaţiilor sănătoase din Himalaya şi masivele muntoase ale Asiei Centrale.
Acestea suplimentează încet populaţiile sedentare din Asia Mică şi Balcani
(Turcia, şi într-o măsură mai mică Grecia) ce se ridică la câteva sute de
exemplare. Carpaţii reprezintă limita nordică a
arealului zăganului şi numai beneficiind de o puternică protecţie
internaţională acesta va reumple golul lăsat în urmă cu un secol. De curând
însă, odată cu răspândirea folosirii diclofenacului în medicina veterinară, mortalitatea
vulturilor a crescut şi acolo în Asia.
Cea de a doua
soluţie se poate aplica tot pe termen lung, cu eforturi locale şi costuri mari. Este nevoie de un centru de creştere în captivitate şi de zone
protejate de mare întindere, unde posibilităţile de hrănire să fie abundente iar
riscurile (otrăvire, intoxicare, electrocutare, împuşcare accidentală) să
fie minime. Trebuie avut în vedere că monitorizarea va continua după
reintroducere, şi că perioada în care tinerii zăgani ajung la maturitate este
de 5 până la 8 ani! În concluzie abia după zece ani de investiţii se poate ajunge la
una sau mai multe perechi cuibăritoare, în funcţie de amploarea programului şi de rata de supravieţuire în natură.
Ce ne lipseşte? Expertiză,
finanţare.
Pentru a porni un
program de reintroducere este nevoie de: finanţare privată puternică (de
ordinul a sute de mii de euro), administrator privat competent, şi partener străin cu experienţă ştiinţifică (instituţiile de stat nu trebuie puse la socoteală când vine vorba de iniţiative). Un ONG din România ar trebui să iniţieze proiectul gigant, cu condiţia să aibă şi capacitatea de cofinanţare, iar Vulture Conservation Foundation din Elveţia, una dintre cele mai experimentate organizaţii în domeniul reintroducerii vulturilor, ar putea fi partenerul ideal
pentru această intreprindere istorică.
În Europa,
proiecte de reintroducere a zăganilor în natură s-au desfăşurat cu succes în
ultimii douăzeci de ani în: Elveţia, Austria, Franţa, Italia şi Spania. În Alpi
au fost reintroduşi şi monitorizaţi circa 150 de indivizi. Recent, la sfârşitul
lunii mai 2014, s-au eliberat în sudul Spaniei, în Sierra de Cazorla, 3 zăgani
juvenili. Conform datelor Vulture Conservation Foundation, în prezent există 100 de perechi cuibăritoare în Pirinei, 8
în Corsica, 9-10 în Creta şi 20 în Alpi. În total, populaţia Europeană, incluzând
Turcia şi Rusia, numără între 600 şi 1000 de perechi.
Vultur sau acvilă?
O întrebare veche
pentru specialişti, nouă pentru noi. Dacă zăganul este un necrofag, ca toţi
vulturii, atunci de ce are capul şi picioarele acoperite cu pene ca acvilele?
Dacă vânează ca acvilele, atunci de ce nu are gheare puternice ca acestea? Nici oamenii de ştiinţă nu s-au putut hotărî, şi la
botezul ştiinţific au mers pe calea de mijloc: Gypaetus barbatus – Gyps înseamnă
vultur, aietos acvilă, iar denumirea
se traduce în final prin „vulturul-acvilă bărbos” (datorită penelor de sub cioc).
Vechii locuitori din Alpi îl numeau însă „vulturul mieilor”
(Lammergeier) sau „vulturul caprelor” (Gemsengeier). De aici şi părerea că în trecut
zăganul nu se hrănea doar cu oase pe care le spărgea dându-le drumul de la
înălţime, ci chiar vâna iezi de capre negre şi miei. Pe aceştia îi surprindea
pe creste şi îi împingea în prăpăstii, consumând astfel carne proaspătă. Aurel
Comşia, unul dintre cei mai mari cinegeticieni români, susţinea cu tărie
această variantă în articolul său „Pe urmele zăganului” din revista Vânătorul
şi Pescarul Sportiv nr. 2 / 1959, şi considera că dispariţia zăganului s-a datorat
vânării excesive a caprelor negre în secolul XIX, coroborată cu dispariţia
marmotei, o altă pradă preferată a zăganului. În cazul arealului Carpaţilor, Comşia
spune că împuşcarea ocazională şi hoiturile otrăvite puse pentru lupi nu au
fost factorii determinanţi ai regresului zăganului, ci elemente care a
finalizat doar procesul dispariţiei speciei.
În ciuda acestor
observaţii istorice, specialiştii afirmă astăzi că hrana zăganului se bazează
în proporţie de 80-90% pe oase şi substanţe nutritive din măduvă. Dieta aceasta
de nişă i-ar asigura zăganului lipsa de competiţie asupra resurselor.
"Puterea de viaţă a speciei n-a scăzut"
Zăganul trăieşte
în continuare în Carpaţi prin toponimele binecunoscute Zăganu (1883m) vârf din munţii
Ciucaşului, Ceahlăul (1907m) şi Rarăul (1651m), ultimele două fiind vechi denumiri
populare. La acestea se adaugă şi încrederea colectivă că el nu a dispărut
pentru totdeauna din fauna României.
„De ce ar ocoli alţi (zăgani) pionieri Carpaţii
noştri? Doar şi aici sînt oameni cuminţi care s-au trezit din nebunia
prigonirii fără seamă a răpitoarelor şi îşi dau seama că menţinerea oricărei
specii de animal sălbatic e o faptă de cultură” spune Ionel Pop, cu încredere
în viitor, la finalul cărţii sale „Paşi prin lumea păsărilor”, adăugând îndemnul:
„Opriţi
condeiul care e gata să şteargă din avifauna României pe una dintre nestematele
muntelui!”
Surse:
Vulture Conservation Foundation
Societatea Ornitologică Română
"Pe urmele zăganului" - Aurel Comşia, Vânătorul şi Pescarul Sportiv nr.2/1959,
"Paşi prin lumea păsărilor" - Ionel Pop, ed. Ion Creangă, Bucureşti 1979,
Foto: Wildlife Bildagentur - Kimballstock, Bearded Vulture Reintroduction into the Alps, Jorge Rubio, Project Vulture South Africa
Text: Alexandru Cercel
