La 1 august se deschide sezonul la viezure. Să vedem cum se desfăşura o astfel de vânătoare cu peste un secol în urmă, citind amuzanta povestire a lui A. Petra, publicată în revista Diana nr.8/1903:
Era pe la finele
lui Septemvrie.
Liceul, unde îmi
făceam studiile se închisese din cauză că se ivise printre noi cîte-va cazuri
de influenţă. ’Mi aduc aminte că atunci am zăcut şi eu vre-o 2 zile de această
teribilă boală. Nu de alta, dar ca să dau şi eu modestul meu concurs la
suspendarea cursurilor. Un adevărat „concurs”.
Care de care ne
întreceam să fim mai bolnavi, şi dacă nu se svonia că medicul liceului va
visita pe acasă pe toţi bolnavii şi pe cari ’i va găsi că se prefac, vor fi
pedepsiţi, nu ştiu zău pe cîţi ne prăpădea influenţa. Dar – cum am spus –
cursurile s’au suspendat, mai cu concursul nostru, mai cu al acelor într’adevăr
bolnavi şi cu al profesorilor, cari obosiţi şi ei – doar incepuse cursurile de o
lună! – aveau se vede nevoie de repaus, şi trenul ne ducea cu o repeziciune
nebună spre casă.
Era par’că şi el
mai vesel de bucuria noastra şi nici nu mai hodorogia aşa trist ca atunci cînd
ne-a adus la şcoală. Uf! Ce marş funebru ne-a cîntat atunci! Acum din contra,
era aşa de bine dispus şi nici nu mai opria la ori-ce staţie, numai să ne ducă
mai repede acasă.
Am sosit aşa cam
pe la prînz.
Voiţi poate să vă
descriu poziţiunea şi frumuseţile satului meu? Nu există sat mai frumos ca
satul meu, şi nu se găseşte, în toată lumea o posiţiune mai pitorească ca
petecul acela de pămînt, pe care e situată casa noastră. Apa din isvorul din
grădina noastră e mai dulce ca toate apele din lume, mai dulce chiar şi de cît
apa Dîmboviţei, cu toată reclama ce i-o face poetul că „cine-o bea nu se mai
duce”.
La cîţi-va
chilometri de sat încep munţii, cari despart valea Mureşului de Secuime şi la
poalele acestor munţi avem şi noi o sfoară de moşie. Pe această moşie pasc
caprele noastre şi caprele sălbatice. Recolta porumbului o facem parte noi,
parte urşii, dar cea mai mare parte viezurii.
În anul acela
viezurii mi se pare că aveau de gînd să fondeze un stat pe moşia noastră, sau
erau adunaţi în vre-un congres că prea erau mulţi. În diferite părţi ale
pădurei au fondat cîte-o colonie. Pînă la porumburi aveau şosele, dintre cari
nici una nu era făcută cu zile de prestaţie.
Tatăl meu e un
mare vînător (mă miram eu cui seamăn!). E constatat de alt fel transmisiunea
prin ereditate a diferitelor caractere, pasiuni, obiceiuri etc. Mai în
tot-d’a-una descendentul seamănă cu ascendentul. Romînul spune: „Aşchia nu sare
departe de tulpină”, iar d-rul Urechia zice: „Ce naşte din pisică...”
Un frate al meu
nici nu vrea să ia puşca în mînă. Odată numai nu ştiu ce a avut de împărţit cu
doi gendarmi că le-a luat puştile la amîndoi şi le-a dus la comănduire. Ce a
păţit acolo nu ştiu, că de atunci s’a jurat să nu mai pună mîna pe puşcă. Dar
fiind că moştenise ceva de la tatăl meu din pasiunea vînătoarei – singura
moştenire de alt-fel, – ’şi procurase
cîte-va curse cu cari mai încălţa cîte-un viezure.
– Vine iarna şi nu
e bine să-i laşi desculţi că pot să capete influenţă – zicea el, făcînd aluzie
la epidemia care ne a făcut să întrerupem cursurile.
În fundul tîrlei
îmi arată atîrnate patru piei frumoase de viezure.
– Azi am să-i cînt
prohodul la al cincilea!
Plecăm toţi trei,
eu, tatăl şi fratele meu la vizuinile viezurilor. Tatăl meu cu
„rugina” la spinare. Nu voia să se despartă de ea. Şi într’adevăr că’şi merita
porecla. Numai patul nu era ruginit, căci era de lemn, dar încolo nici cel mai
bun artist nu i-ar fi putut face floricelele cari i le-a făcut rugina.
O cursă era
nemişcată la locul ei, aşezată la intrarea vizuinei, legată de un fag din
apropiere. Nu se observa de loc. Totul era acoperit bine cu un strat de frunze
uscate. Toate eşirile de alături erau astupate bine cu bolovani, aşa că
viezurele trebuia să dea în cursă. Am lăsat cursa
acolo şi am plecat spre altă vizuină.
– Mîine o să am
plăcerea să vă presint pe proprietarul acestei fortăreţe. Azi nu primeşte
visite.
Era pe înserate.
Peste vîrfurile
fagilor, îngălbeniţi de asprimea toamnei, soarele ’şi trimetea ultimele raze
aurii. În poiana din
culmea dealului zărim două sprintene căprioare, cari eşiră la păşune. Mierlele
treceau ca săgeata, speriate din culcuşurile lor. În liniştea misterioasă a
pădurilor începea o nouă viaţă.
– Ei drăcia
dracului, să scii că mi-a furat cursa.
El legase cursa
de o cracă mare tăiată. Craca era vîrîtă în vizuină cît a încăput de adînc, iar
cursa nicăiri.
Tragem de cracă şi trăgeam mai tare ca bulgarii când au voit să
scoată luna din baltă.
Ce se întîmplase?
Viezurele căzuse în cursă şi intrase în vizuină, trăgând după el şi craca de
care era legată cursa. Acum cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul nu voia să
iasă cu nici un chip din vizuină. Trăgînd cu putere de cracă am ajuns să punem
mîna pe lanţul cursei şi să zărim o labă a viezurelui.
Şi ori-cît ne-am
mai opintit a fost imposibil să’l scoatem la iveală.
– Staţi că’l fac
eu să iasă, zice tatăl meu.
’Şi-a golit puşca
de încărcătura mare cu care plecase de acasă, a lăsat o singură alică şi a tras
în vizuină. O detunătură puternică resună în liniştea pădurilor. Viezurele era
mort. Alica ’i intrase drept în piept. L’am scos afară cu uşurinţă.
– Vezi ce repede a
eşit!
Am examinat cum
s-a prins...
Cursa, era o
cursă americană cu talpă. El călcase pe o margine a ei. Coardele au sărit şi un
cui de la coarde a intrat prin o unghie a viezurelui. A fost o întâmplare. Dacă
nu apuca unghia viezurele scăpa. De obiceiu cînd calcă în cursă i-apucă toată
laba şi atunci e sigur că nu mai scapă.
Cînd am sosit
acasă era tîrziu.
N’am dormit toată
noptea. Gîndurile mele erau la viezurii din pădure şi făceam fel de fel de
planuri cu aş putea să mă împărtăşesc mai des de plăcerile ce le oferă farmecul
pădurei. În noaptea aceia am pus la cale un plan frumos, măreţ, ideal: să mă
fac vînător.
Şi iată-mă:
Maestru de
vînătoare al Societăţei Diana
