Jurnalul Venatorilor: "O vînătoare de viezuri"

La 1 august se deschide sezonul la viezure. Să vedem cum se desfăşura o astfel de vânătoare cu peste un secol în urmă, citind amuzanta povestire a lui A. Petra, publicată în revista Diana nr.8/1903:

Era pe la finele lui Septemvrie.

Liceul, unde îmi făceam studiile se închisese din cauză că se ivise printre noi cîte-va cazuri de influenţă. ’Mi aduc aminte că atunci am zăcut şi eu vre-o 2 zile de această teribilă boală. Nu de alta, dar ca să dau şi eu modestul meu concurs la suspendarea cursurilor. Un adevărat „concurs”.

Care de care ne întreceam să fim mai bolnavi, şi dacă nu se svonia că medicul liceului va visita pe acasă pe toţi bolnavii şi pe cari ’i va găsi că se prefac, vor fi pedepsiţi, nu ştiu zău pe cîţi ne prăpădea influenţa. Dar – cum am spus – cursurile s’au suspendat, mai cu concursul nostru, mai cu al acelor într’adevăr bolnavi şi cu al profesorilor, cari obosiţi şi ei – doar incepuse cursurile de o lună! – aveau se vede nevoie de repaus, şi trenul ne ducea cu o repeziciune nebună spre casă.

Era par’că şi el mai vesel de bucuria noastra şi nici nu mai hodorogia aşa trist ca atunci cînd ne-a adus la şcoală. Uf! Ce marş funebru ne-a cîntat atunci! Acum din contra, era aşa de bine dispus şi nici nu mai opria la ori-ce staţie, numai să ne ducă mai repede acasă.

Am sosit aşa cam pe la prînz.

Voiţi poate să vă descriu poziţiunea şi frumuseţile satului meu? Nu există sat mai frumos ca satul meu, şi nu se găseşte, în toată lumea o posiţiune mai pitorească ca petecul acela de pămînt, pe care e situată casa noastră. Apa din isvorul din grădina noastră e mai dulce ca toate apele din lume, mai dulce chiar şi de cît apa Dîmboviţei, cu toată reclama ce i-o face poetul că „cine-o bea nu se mai duce”.

La cîţi-va chilometri de sat încep munţii, cari despart valea Mureşului de Secuime şi la poalele acestor munţi avem şi noi o sfoară de moşie. Pe această moşie pasc caprele noastre şi caprele sălbatice. Recolta porumbului o facem parte noi, parte urşii, dar cea mai mare parte viezurii.

În anul acela viezurii mi se pare că aveau de gînd să fondeze un stat pe moşia noastră, sau erau adunaţi în vre-un congres că prea erau mulţi. În diferite părţi ale pădurei au fondat cîte-o colonie. Pînă la porumburi aveau şosele, dintre cari nici una nu era făcută cu zile de prestaţie.

Tatăl meu e un mare vînător (mă miram eu cui seamăn!). E constatat de alt fel transmisiunea prin ereditate a diferitelor caractere, pasiuni, obiceiuri etc. Mai în tot-d’a-una descendentul seamănă cu ascendentul. Romînul spune: „Aşchia nu sare departe de tulpină”, iar d-rul Urechia zice: „Ce naşte din pisică...”

Un frate al meu nici nu vrea să ia puşca în mînă. Odată numai nu ştiu ce a avut de împărţit cu doi gendarmi că le-a luat puştile la amîndoi şi le-a dus la comănduire. Ce a păţit acolo nu ştiu, că de atunci s’a jurat să nu mai pună mîna pe puşcă. Dar fiind că moştenise ceva de la tatăl meu din pasiunea vînătoarei – singura moştenire de alt-fel, – ’şi procurase cîte-va curse cu cari mai încălţa cîte-un viezure.

– Vine iarna şi nu e bine să-i laşi desculţi că pot să capete influenţă – zicea el, făcînd aluzie la epidemia care ne a făcut să întrerupem cursurile.

În fundul tîrlei îmi arată atîrnate patru piei frumoase de viezure.

– Azi am să-i cînt prohodul la al cincilea!

Plecăm toţi trei, eu, tatăl şi fratele meu la vizuinile viezurilor. Tatăl meu cu „rugina” la spinare. Nu voia să se despartă de ea. Şi într’adevăr că’şi merita porecla. Numai patul nu era ruginit, căci era de lemn, dar încolo nici cel mai bun artist nu i-ar fi putut face floricelele cari i le-a făcut rugina.

O cursă era nemişcată la locul ei, aşezată la intrarea vizuinei, legată de un fag din apropiere. Nu se observa de loc. Totul era acoperit bine cu un strat de frunze uscate. Toate eşirile de alături erau astupate bine cu bolovani, aşa că viezurele trebuia să dea în cursă. Am lăsat cursa acolo şi am plecat spre altă vizuină.

– Mîine o să am plăcerea să vă presint pe proprietarul acestei fortăreţe. Azi nu primeşte visite.

Era pe înserate.

Peste vîrfurile fagilor, îngălbeniţi de asprimea toamnei, soarele ’şi trimetea ultimele raze aurii. În poiana din culmea dealului zărim două sprintene căprioare, cari eşiră la păşune. Mierlele treceau ca săgeata, speriate din culcuşurile lor. În liniştea misterioasă a pădurilor începea o nouă viaţă.

– Ei drăcia dracului, să scii că mi-a furat cursa.

El legase cursa de o cracă mare tăiată. Craca era vîrîtă în vizuină cît a încăput de adînc, iar cursa nicăiri.
Tragem de cracă şi trăgeam mai tare ca bulgarii când au voit să scoată luna din baltă.

Ce se întîmplase? Viezurele căzuse în cursă şi intrase în vizuină, trăgând după el şi craca de care era legată cursa. Acum cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul nu voia să iasă cu nici un chip din vizuină. Trăgînd cu putere de cracă am ajuns să punem mîna pe lanţul cursei şi să zărim o labă a viezurelui.

Şi ori-cît ne-am mai opintit a fost imposibil să’l scoatem la iveală.

– Staţi că’l fac eu să iasă, zice tatăl meu.

’Şi-a golit puşca de încărcătura mare cu care plecase de acasă, a lăsat o singură alică şi a tras în vizuină. O detunătură puternică resună în liniştea pădurilor. Viezurele era mort. Alica ’i intrase drept în piept. L’am scos afară cu uşurinţă.

– Vezi ce repede a eşit!

Am examinat cum s-a prins...

Cursa, era o cursă americană cu talpă. El călcase pe o margine a ei. Coardele au sărit şi un cui de la coarde a intrat prin o unghie a viezurelui. A fost o întâmplare. Dacă nu apuca unghia viezurele scăpa. De obiceiu cînd calcă în cursă i-apucă toată laba şi atunci e sigur că nu mai scapă.

Cînd am sosit acasă era tîrziu.

N’am dormit toată noptea. Gîndurile mele erau la viezurii din pădure şi făceam fel de fel de planuri cu aş putea să mă împărtăşesc mai des de plăcerile ce le oferă farmecul pădurei. În noaptea aceia am pus la cale un plan frumos, măreţ, ideal: să mă fac vînător.

Şi iată-mă:

Maestru de vînătoare al Societăţei Diana

A. Petra

Sursa:
DIANA Revista Vînătorilor
Anul I, nr. 8 – Bucureşti Noiembrie 1903
Biblioteca Centrală Universitară București
Foto Colecția Costică Acsinte Slobozia