Știri * Vânătoare * Natură * Din 2011

Știri * Vânătoare * Natură * Din 2011
„Frate Nicolae” - Editura Honterus Sibiu

Pescarii mezolitici de la Porțile de Fier



După ce am văzut în articolul precedent ce se vâna și pescuia în Lunca Dunării în Neolitic, în perioada incipientă a agriculturii,
vom urca astăzi în amonte pe cursul Dunării, și al timpului, pentru a vedea cum se pescuia în Defileul Dunării, în Mezolitic, înainte de sosirea agricultorilor și păstorilor dinspre Orientul Mijlociu.

Povestea începe la Porțile de Fier ale Dunării unde, din cele mai vechi timpuri, se prindeau pești uriași care urcau în amonte sute de km pentru a-și depune icrele. Stâncile, pragurile, cascadele și vârtejurile de aici erau obstacole naturale pentru acești giganți care, încetiniți de curentul puternic al apei, erau mai ușor de prins. Locurile bune de pescuit pe Dunăre, deși le descoperim cu surprindere și astăzi, erau bine cunoscute din cele mai vechi vremuri. Întâi au fost Neanderthalienii care au locuit în peșteri până după ultima glaciațiune și s-au hrănit din bogăția râurilor sălbatice ale Europei zeci de mii de ani. Apoi au urcat pe cursul Dunării Homo Sapiens. Dintre aceștia fac parte și pescarii-vânători-culegători despre care vorbim în continuare. Ei au clădit mai întâi așezări provizorii în acest defileu rece, locuind sezonier, primăvara și toamna, în perioada migrației peștilor. Ulterior așezările lor s-au permanentizat dând naștere uneia dintre cele mai surprinzătoare culturi mezolitice: Lepenski Vir


Muntele Sfânt și Fluviul Ființă


Malul drept al Dunării, din zona vârtejului Lepenski a fost cercetat de arheologi în 1965 înainte de realizarea Hidrocentralei de la Porțile de Fier. Așezarea descoperită aici era diferită față de celelalte sate mezolitice de la Donji Milanovac, Vlasac, Padina, Cuina Turcului, Schela Cladovei etc. Deși nu era o localitate mare după standardele actuale, cu cele 10 colibe permanente și o populație de 50 de persoane, era dublă ca mărime față de celelalte și avea un pronunțat caracter ritual. Sculpturile uimitoare scoase la lumină de aici au făcut ca Lepenski Vir să dea numele întregii culturi mezolitice din Defileul Dunării.
 


Spiritele fluviului, ale muntelui și ale strămoșilor erau prezențe fundamentale în viața locuitorilor, influențând structura așezării și arhitectura locuințelor. Lucrările arheologice de salvare întreprinse la Lepenski Vir au scos la iveală locuințe cu o amprentă trapezoidală, replicând silueta muntelui venerat Trescovăț, aflat pe malul opus, vetre de foc dreptunghiulare, folosite după unii istorici pentru afumarea șirurilor de pești, și spectaculoase capete de piatră, cu guri de pește, a căror însemnătate nu a fost încă deslușită. Unele dintre aceste sculpturi enigmatice ar putea reprezenta spiritele strămoșilor, altele spirite ale fluviului, pădurii.

Cultul morților avea un loc central în viața comunității, șamanii sau membrii importanți ai familiei fiind îngropați în podeaua locuințelor. Un aspect important al înmormântărilor practicate de acești pescari era faptul că morții erau întinși pe spate și plasați cu capul în direcția de curgere a râului. Istoricul Ivana Radovanović interpretează acest lucru prin credința că spiritele celor decedați vor călători împreună cu peștii spre mare și se vor întoarce primăvara următoare, când va începe un nou ciclu de viață.


Vânătoarea de Pești


Pescuitul se făcea cu năvoade, harpoane, ostii și ace din os, însă pentru a prinde uriașii din familia sturionilor era nevoie și de luptă corp la corp în apele reci ale Dunării. Dimensiunile peștilor puteau fi, conform cercetătoarei Vesna Dimitrević, de până la 7 metri și 1.500 kg în cazul sturionilor și de 4 metri și 150-300 kg în cazul somnilor!

Matematicianul Mihailo Petrović Alas descrie în cartea sa „Pescuitul la Porțile de Fier în trecut și prezent”, publicată în 1941, o tehnică arhaică folosită pentru prinderea sturionilor: pescarii construiau capcane din lemn și plase unde peștii mari erau împinși de curenții puternici, apoi doi bărbați în bărci strângeau plasa și loveau peștele în cap pentru a-l paraliza. 

Conform arheologului Dragoslav Srejović, la Lepenski Vir Dunărea era puțin adâncă la mal, dar apoi cobora brusc la o adâncime de 30 m, curentul de apă violent împingea peștii spre apa mică, unde vânătorii îi așteptau lovindu-i cu un mai (sau „sceptru”) din piatră. Sturionul era fie ucis, fie paralizat și legat în continuare în apă pentru a fi folosit mai târziu. 
Aceste unelte de piatră s-au găsit din abundență în sit, fiind atât de prețioase încât erau ornamentate și acordau un statut anume deținătorului.

Speciile pescuite la Porțile de Fier erau: morunul, nisetrul, cega (în special la Lepenski Vir), somnul (în special la Padina), știuca, lostrița, plătica, bibanul, crapul (în special la Vlasac și Schela Cladovei, unde dinții de crap erau folosiți pentru a decora îmbrăcămintea rituală). 

În paralel cu pescuitul se practica și vânătoarea, pentru a asigura hrană diversă, unelte și podoabe din os și corn. Cele mai vânate specii din pădurile de ulm, stejar și pin ale Porților de Fier erau mistreții și cervidele. Cerbul nu era doar o sursă de hrană, îmbrăcăminte și podoabe, ci era un animal venerat, cu o prezență importantă în ritualurile locuitorilor din Defileul Dunării. La fel ca și sosirea anuală a peștilor, creșterea anuală a coarnelor cerbului era reprezentativă pentru credința în regenerare. 
Alte specii vânate erau: bourul, ursul, castorul sau brebul, jderul, viezurele, diverse păsări, iar în zona montană capra neagră. După ultima glaciațiune, din fauna montană a Dunării făcea parte și capra ibex, vânată mai ales pe malul stâng, la Cuina Turcului!


Vântul Schimbării


Viața pescarilor de la Porțile de Fier s-a schimbat atunci când primii păstori și agricultori au început să urce pe cursul Dunării. Schimbările nu au fost de la început mari, oamenii s-au amestecat, au trăit împreună, hrana de bază a rămas peștele, dar a apărut și hrana bazată pe cereale fierte, ceramica neolitică și animalele domestice - în afară de câine care, se pare, a fost domesticit de vânătorii-culegători. Apoi au apărut înhumările în poziția fetusului, simbolizând întoarcerea la Pământul-Mamă, și ușor ușor s-au pierdut vechile credințe...
Autohtonii nu au dispărut însă, în ciuda curenților puternici ai istoriei. Locuitorii Dunării s-au transformat, s-au amestecat, dar au rămas. Ceva din spiritul lor e încă aici și ar fi interesant de știut ce mituri, ce unelte și ce cuvinte ne-au rămas în uz până astăzi nouă, riveranilor.

Impresionantul sit de la Lepenski Vir, peisajul monumental al Porților de Fier și limba veche românească vorbită pe malul drept al Dunării mi-au rămas mult timp în minte. Seara se lăsa peste terasa unui restaurant din apropiere de Belgrad, iar sunetele lumii se estompau, în timp ce, departe într-o barcă, doi sârbi pescuiau somn la clonc. Sunetul acela rar, ritmat, risipea liniștea ca o vecernie. Atunci m-am întrebat: oare ...de când?


Bibliografie: 
Lepenski Vir settlement of the Danube fishermen” - Dušan Borić , Kreativni centar 2015
Big Fish Hunting: interpretation of stone clubs from Lepenski Vir” - Ivana Živaljević, University of Novi Sad
„Lepenski Vir Guide” - Belgrade National Museum 2012
Fotografii: Alexandru Cercel, Danube Virtual Museum Serbia, Ivana Živaljević - University of Novi Sad
Text: Alexandru Cercel