Începe vânătoarea colectivă

1 Noiembrie este marea zi a camarazilor de vânătoare din România. Mâine începe sezonul de vânătoare la iepure şi totodată sezonul de vânătoare colectivă, ce va prilejui amatorilor multă alergătură prin arătură, bucurii, reînodări de vechi prietenii, cizme noroioase şi zile frumoase.

Dar ce vânat vom avea acest sezon? Se pare că prea multe speranţe nu se vor putea pune în iepure, nu pentru că n-am vrea, ci pentru că... n-ar mai fi. În ultimele 3-4 sezoane s-a observat o scădere constantă a efectivelor de iepuri, iar în 2013-2014 a fost chiar un minim al populaţiei, mulţi vânători nemaiplecând acasă cu un iepure per partidă, ci cu un iepure per sezon. 

Rămâne de văzut ce iepuri se vor recolta sâmbătă, şi rămâne de gândit ce măsuri se vor lua în viitorul apropiat pentru gospodărirea vânătorii. Un lucru e clar: iepurii, potârnichile, prepeliţele sunt în scădere şi trebuie ajutaţi să reziste, prin creare de refugii şi prin hrănire complementară. O altă soluţie pentru a compensa lipsa vânatului mic este popularea cu fazani de crescătorie. Orice investiţie de acest fel trebuie însă făcută pe termen lung, nu înainte de începerea sezonului. Păsările trebuie să se adapteze la mediu şi să formeze populaţii sălbatice înainte de a fi vânate. 

Un vânat care sigur va fi abundent în acest sezon este mistreţul. Fiind foarte adaptabil, mistreţul nu s-a ferit de apropierea omului ci chiar a beneficiat de aceasta, cauzând pe alocuri pagube însemnate agriculturii. La nivel naţional s-a remarcat o creştere a efectivelor, iar sezonul nou se anunţă bogat în mistreţi. De asemenea vor mai fi şi numeroase ocazii de tir la vulpi şi şacali, deoarece populaţiile acestor specii sunt şi ele în creştere.

Text şi foto: Alexandru Cercel

Diversificarea peisajului agricol menţine vânatul în teren

Peisajul marilor câmpii este biotopul care a suferit cel mai mult de pe urma modernizării agriculturii. Crearea monoculturilor de mare întindere, folosirea pesticidelor, eliminarea arborilor solitari şi a arbuştilor din peisajul câmpiei, au avut ca efect sărăcirea habitatului păsărilor şi animalelor sălbatice. 

În Franţa, una dintre cele mai importante ţări agricole din Uniunea Europeană, statisticile au arătat că 30-40% din cuiburile de potârniche sunt distruse la recoltarea fânului, şi că maşinile agricole cauzează pierderi de 54-89% din efectivul iepurilor de câmp.

Fermierii francezi, majoritatea şi vânători, doresc menţinerea în terenul agricol a speciilor de vânat mic şi iau măsuri precum: diversificarea parcelelor de culturi şi plantarea de arbuşti (alun, soc, cătină sau porumbar). În plus, unii fermieri asigură o zonă de linişte de 5-10% din suprafaţa totală a terenului, şi ogoare cultivate cu lucernă, trifoi, sorg (pentru fazan), napi, varză sau sfeclă furajeră. 

Când grija faţă de recoltă se împleteşte cu grija faţă de fauna sălbatică, scopul fermierului devine gospodărirea unui teren sănătos. În România interesul fermierului nu este însă acelaşi cu al vânătorului, şi vice-versa. Mai avem multe de distrus până să conştientizăm nevoia de cooperare şi de exploatare durabilă a mediului în care trăim. 

Sursa: "Enciclopedie practică de vânătoare" Pascal Durantel - ed. Aquila'93 Oradea

Text şi foto: Alexandru Cercel

Soarta pădurilor din lunca Dunării

"Balta Greaca nu prezintă interes numai pentru pescarii sportivi ci şi pentru vînători. De cu primăvară, de vreme şi pînă toamna tîrziu, balta este vizitată de o sumedenie de păsări acvatice, printre care predomină raţele şi gîştele sălbatice, lişiţele etc. De asemenea, nu lipseşte nici vînatul cu păr. În preajma bălţii, ca şi în pădurile din apropiere, există din abundenţă iepuri; se semnalează vulpi, lupi şi alte animale sălbatice a căror vînare oferă şi vînătorilor posibilitatea să petreacă momente plăcute, reconfortante în apropierea bălţii" povesteşte ing. B. Şumuleanu în articolul intitulat "Balta Greaca", din revista "Vînătorul şi Pescarul Sportiv" nr.2 / 1959.

În urma îndiguirilor şi desecărilor începute în anii '60, din "mirajul priveliştilor" oferit de balta Greaca, din "bogăţia faunei piscicole şi de interes vânătoresc", au rămas doar "ruine" şi istorie. În locul bălţilor întinse, al pădurilor de luncă, cu sălcii, ulmi şi stejari, în locul zăvoaielor de anini şi plopi, sunt astăzi câmpuri întinse de monoculturi, brăzdate de canale de irigaţii şi protejate de diguri împădurite cu specii alogene de arbori - frasini şi arţari americani, salcâmi şi plopi hibrizi.

Pe câmpurile călărăşene, numite şi acum de vânători "balta Greaca", vânatul îşi găseşte încă refugiu în perdelele de protecţie plantate pe malul Dunării. Aici mai sunt căprioare, mistreţi, vulpi, raţe şi gâşte se mai lasă seara în stoluri rare deasupra locurilor ce erau cândva un paradis acvatic asemănător Deltei Dunării. Peşte însă nu se mai poate pescui pe câmp.

Habitatele pe care le susţinea lunca în trecut erau de o foarte mare diversitate: gârle, bălţi, mlaştini, tufărişuri, pajişti şi păduri. Puţini ştiu că pădurile de luncă ajutau la controlul inundaţiilor, protecţia malurilor, îmbunătăţirea calităţii apei şi reglarea temperaturii acesteia. De asemenea puţini ştiu că în timpul inundaţiilor diferite specii de raţe, inclusiv raţa mare - cea mai numeroasă şi mai apreciată de vânătorii de la noi din ţară - cuibăreşte în arbori pentru a-şi proteja ouăle.

"Pădurile din lunca Dunării, dintre Drobeta - Turnu Severin şi Călăraşi, ca şi cele din bălţile Dunării, între Călăraşi şi Brăila, au fost aproape complet distruse între anii 1962 - 1967 pentru a crea terenuri agricole. [...] Lunca şi Delta Dunării de pe teritoriul României a format până în anul 1961 cel mai mare Salicetum (întindere de pădure de salcie) din Europa, şi al doilea din lume ca întindere. [...] Astăzi, în zona dig-mal a Dunării, ce are o lăţime de aproximativ 200 m (pe alocuri 2.500 m) şi o suprafaţă cca. 110 mii ha, sunt 80% păduri cu caracter industrial şi aproximativ 20% biocenoze naturale."*

După anii '90 au existat mai multe proiecte de renaturalizare a zonelor inundabile din Lunca şi Delta Dunării, unele dintre ele derulate cu succes: Ostroavele Dunării, Balta Mică a Brăilei, Mahmudia. Altele au rămas înţepenite din cauza factorilor politici: Insula Mare a Brăilei, zonele Pardina şi Sireasa din Deltă, cu 17.000 şi respectiv 8.000 de ha de teren agricol ce ar putea redeveni habitat natural pentru speciile acvatice.

Renaturalizarea luncii Dunării prin demolarea digurilor şi reîmpădurirea cu arbori autohtoni este necesară astăzi nu numai pentru protejarea faunei, ci mai ales pentru reducerea unor efecte mult mai grave asupra mediului: erodarea malurilor, coborârea pânzei de apă freatică, sărăturarea solurilor, spălarea solurilor fertile şi modificarea regimului de inundaţii.

Surse: * "Pădurile de luncă din România - trecut, prezent şi viitor" - N. Doniţă, I.A. Biriş, fig. 3 şi 4, proiectul Ostroavele Dunării 
"Balta Greaca" - ing. B. Şumuleanu, "Vînătorul şi Pescarul Sportiv" nr.2 / 1959 
Mediafax
Text şi foto: Alexandru Cercel

Vin pentru vânat

Luna octombrie este luna culesului pentru viticultorii români, profesionişti cu podgorii necuprinse, sau amatori cu bolţi pe casă întinse. Mulţi se pricep să-l bea, puţini să-l facă, dar un lucru e sigur: vinul este un vechi camarad al vânătorilor, fie că e de la ţară fie că vine din cramă. 
Dar ce vin se potriveşte cu ce vânat, şi de unde poate fi acesta luat?

În ciuda recomandării clasice „dacă fuge de noi îl mâncăm cu vin alb, dacă ne atacă, cu vin roşu” vânatul se serveşte la masă doar alături de vin roşu, chiar dacă este vorba de friptură de iepure, mistreţ, sau de prepeliţe la cuptor. La pregătirea cărnii de vânat pentru gătit, se foloseşte un „baiţ” care poate fi făcut cu vin roşu sau alb deopotrivă. Baiţul (din germ. Beize - soluţie pentru tâmplărie) este un fel de sos crud în care este ţinut peste noapte vânatul ce urmează a fi gătit a doua zi. Baiţul este compus din vin, ulei, foi de dafin, boabe de piper şi legume tocate – ceapă, morcovi, ţelină şi bineînţeles usturoi. Rolul său este de a frăgezi carnea de vânat şi de a-i spori aroma. Unii specialişti în ale bucătăriei afirmă că vinul alb este chiar mai indicat pentru gătit decât vinul roşu, deoarece acesta din urmă ar avea proprietatea de a întări carnea, în special pe cea roşie (iepure, mistreţ, căprioară).

Unei cine cu carne de vânat i se poate alătura unul din soiurile deosebite de vinuri roşii româneşti: 
Negrul şi Novacul din dealurile Olteniei,
Feteasca Neagră din zona Dealu Mare, Prahova, şi Băbeasca Neagră din Moldova, sau Rara Neagră după cum i se mai spune în Basarabia.

La masa câmpenească pe care o ţin adesea vânătorii la răscruci de drumuri de pământ, cu câteva felii de şuncă, ceapă de Buzău şi pâine, vom observa însă că un vin nobil nu este adesea la locul potrivit. În astfel de momente un vin de ţară bine făcut, slab alcoolizat şi parfumat ca o „căpşunică” sau negru şi tare „de buturugă”, este apreciat şi acompaniază mult mai bine primitiva degustare în natură. 

Vânătorii, vinul şi vânatul merg cu siguranţă împreună dar nu şi armele, aşa că nu trebuie să uităm nici sezonul acesta de zicala „armele închise, dopurile deschise”!

Foto: Colecția Costică Acsinte Slobozia, Alexandru Cercel, ro.Wikipedia

Text: Alexandru Cercel