Prea multe prepeliţe...

"Vânatoarea cea mai placută, precât este permis a emite o opinie, este fără îndoială cea cu câinele care se cheamă prepelicar", îşi începe C.C. Cornescu pledoaria în favoarea vânătorii sportive şi a căutării active a vânatului de către vânător, în opera sa "Manualul Venatorului" din 1874.

Adevărul este că prea multe prepeliţe nu puteau să vină dintr-o dată în această vară (această specie migratoare aflându-se în declin încă din secolul XIX), ci mai degrabă că prea multe prepeliţe se vânează cu chemători electronice.

Până anul trecut la o partidă de vânătoare cu invitaţi se împuşcau peste 300 de exemplare. Sezonul acesta ministrul delegat pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, Doina Pană, a propus reducerea cotelor de recoltă astfel: "fiecare vânător înscris în autorizaţia de vânătoare poate recolta într-o zi un număr maxim de 100 exemplare din specia ciocârlie (Alauda arvensis) şi un număr maxim de 50 exemplare din specia prepeliţă (Coturnix coturnix)". Noul ordin este binevenit, însă în privinţa chemătorilor electornice, vândute şi folosite în văzul tuturor, nu s-a propus nimic nou.

"Chemătorile electronice şi oglinzile apelante sunt interzise prin lege, vânătorilor români şi străini, nu doar în România, ci pe tot teritoriul UE, prevederile celor două directive europene – Păsări şi Habitate, precum şi ale Legii 407/2006 fiind foarte clare din acest punct de vedere" relatează pagina oficială a AGVPS, admiţând în acelaşi timp că "legea nu se respectă întocmai în România" şi că există "o complicitate tacită în acest sens".

Deşi clubul vânătorilor români creşte de la an la an, cel al vânătorilor sportivi rămâne cu un număr destul de restrâns de membri. Vânătoarea este o activitate costisitoare nu numai din punct de vedere financiar, ea cere şi foarte mult timp: pentru a cunoaşte terenul, a căuta vânatul, pentru a creşte şi educa un câine de vânătoare. Cum "unii practicanţi" ai sportului nu au acest timp, "unele asociaţii" de vânătoare (înţelegătoare) le oferă acestora (contra cost) posibilitatea de a vâna păsări cu chemători electronice.

Cu cote individuale de recoltă atât de mari şi cu mijloace de atragere a vânatului lipsite de etică, nu se poate tinde spre o folosire raţională a resurselor naturale, ci mai degrabă spre o risipă fără sens a acestora...

Foto: ro.Wikipedia, en.Wikipedia
Text: Alexandru Cercel

Guguştiuc sau Turturică?

Deşi mai există persoane care o confundă cu guguştiucul, pasărea din imagine este o turturică.
Turturica este specia autohtonă, oaspete de vară la noi în ţară, pe când guguştiucul este o specie invazivă, originară din Orientul apropiat. Amândouă speciile se pot vâna începând de la jumătatea lunii august.

În doar câteva decenii, începând din a doua jumătate a secolului XX, guguştiucul (Streptopelia decaocto) şi-a extins atât de mult arealul încât devenit o specie sedentară, prezentă în aproape toate satele şi oraşele Europei. Secretul succesului său constă în înmulţirea rapidă (depune mai multe ponte pe an) şi stabilirea în apropierea localităţilor, ferit de prădători. 

Guguştiucul este mai mare decât turturica şi are o culoare uniformă, gri-cafenie, cu excepţia gulerului negru de pe ceafă. Se poate vâna la pasajul de seară în apropierea satelor, deşi nu este cel mai corect mod, sau dimineaţa, la locurile de hrănire, în lanul de floarea soarelui. În restul anului poate fi vânat prin imitarea cântecului său „gu-guu-ştuc” (chemând cu palmele ţinute căuş şi suflând între degetele mari) deoarece se împerechează des şi caută apropierea partenerului de viaţă sau a rivalului.

Turturica (Streptopelia turtur) este o pasăre mai mică şi mai închisă la culoare decât guguştiucul. În ultimii ani a devenit o prezenţă din ce în ce mai rară la noi în ţară, dar mai poate fi găsită în zone de stepă (în Dobrogea de exemplu) şi în terenuri agricole cu tufişuri şi pâlcuri de pădure. Spre deosebire de modesta haină a guguştiucului, turturica este magnific colorată: cenuşiu cu aripi brune, pătate cu auriu, reflexe de culoare roz pe piept şi guler elegant cu mai multe linii albe şi negre. Coada sa este neagră şi mai scurtă decât a guguştiucului. Cântecul său caracteristic este uşor de recunoscut: „tuurrrr-turrr”.
Ambele păsări au fost botezate după cântecul lor iar acest lucru ne poate ajuta să le deosebim chiar înainte de a le observa.

Foto: Tarkus.org, en.Wikipedia, ro.Wikipedia
Surse:

"Păsările din România şi Europa" autori Hamlyn / SOR - Octopus Publishing 1999

"Enciclopedie practică de vânătoare" Pascal Durantel - Aquila'93 Oradea
Text: Alexandru Cercel

Cuţitul de mistreţi

Pe lângă arma de vânătoare şi „răbdare”, cuţitul este unul dintre cele mai importante instrumente de lucru ale vânătorului. Înainte însă de a cumpăra un astfel de accesoriu este bine să ne informăm despre caracteristicile sale şi despre modul său de utilizare. Se poate spune că în „lumea bună” a cuţitelor de vânătoare nu există un „cuţit universal”. Fără a epuiza toate cuţitele potrivite pentru activităţi în natură, putem menţiona următoarele tipuri: cuţite pentru înjunghiere, cuţite pentru tranşat vânatul mare, pentru eviscerat păsări, pentru peşte şi pentru fileuri.

În ce priveşte mistreţul, două tipuri de cuţite ne interesează: cel de înjunghiat şi cel de tranşat. Cuţitul de înjunghiat se foloseşte pentru a da lovitura de graţie animalului rănit. Are o lamă lungă (începând de la 20 cm), vârf ascuţit şi unul sau două tăişuri. "Curajoşii care nu se tem de încercarea de apărare a mistreţului doborât, se pot apropia din spate, încălecându-l repede şi strângându-l între genunchi, apucându-l apoi de una din urechi (parte foarte sensibilă a corpului mistreţului), şi aplicând lovitura din spate spre faţă, în partea de jos a toracelui, pentru a atinge regiunea inimii şi a vaselor mari de sânge"*. "Clubul" celor care dau lovitura de graţie mistreţului împuşcat, cât şi al celor care îl vânează cu câini şi cuţit, are foarte puţini membri, astfel că majoritatea uneltelor de acest fel se cumpără de către colecţionari.

Cuţitul pentru tranşat mistreţul este o unealtă mult mai des utilizată. Într-un cuţit bun de acest fel merită investit câteva sute de lei. El trebuie să aibă o lamă de lungime medie (cel puţin 13-14 cm), cu vârful curbat în jos (pentru a nu sparge instestinele la eviscerare), şi realizat din oţel cu duritate mare, pentru a-şi menţine ascuţişul timp îndelungat. Oricine a tranşat sau a asistat la tranşarea unui mistreţ poate confirma că jupuirea pielii groase ca un blindaj, este un proces îndeajuns de lung şi de solicitant încât să necesite mai multe reascuţiri ale unui cuţit. 
După îndepărtarea pielii şi a organelor interne, la spargerea cutiei toracice va fi totuşi nevoie de un topor. Niciun cuţit de vânătoare, oricât de bun (şi de scump) ar fi, nu este făcut să reziste unei lovituri date în plin, în os. Ascuţişul se va deforma, iar dacă oţelul lamei este foarte dur, acesta se poate şi fisura. Toracele trebuie deschis numai cu ajutorul unui topor de vânătoare. 
Mai departe, un vânător îndemânatic poate desprinde uşor membrele, urmărind încheieturile corpului. Tendoanele solide ale mistreţului vor fi însă un alt punct de încercare pentru cuţitul de vânătoare. Desprinderea muşchilor de pe spinare (mai preţioşi pentru unii vânători decât trofeul însuşi) trebuie făcută cu grijă, cu un cuţit bine ascuţit, pentru a nu rupe ţesuturile.

Făcând turul magazinelor de vânătoare în căutarea unui cuţit bun, observăm că din masa cuţitelor europene şi a imitaţiilor chinezeşti, în prezent ies în evidenţă cele de fabricaţie scandinavă: Helle, Marttiini, Mora etc. În ultimii ani au apărut însă şi în România artizani precum Cristian Şoimoşan din Arad şi Ferencz Lukács din Odorheiu Secuiesc, ce produc în atelierele proprii cuţite de calitate superioară. Cumpărând de la meşterii noştri locali îi vom ajuta să se dezvolte şi vom aduce o minimă contribuţie economiei noastre naţionale.

Foto: MyKnife, Cuţite Fero
Surse: * "Enciclopedie practică de vânătoare" Pascal Durantel - ed. Aquila'93 Oradea
Text: Alexandru Cercel