Cuţitul de mistreţi

Pe lângă arma de vânătoare şi „răbdare”, cuţitul este unul dintre cele mai importante instrumente de lucru ale vânătorului. Înainte însă de a cumpăra un astfel de accesoriu este bine să ne informăm despre caracteristicile sale şi despre modul său de utilizare. Se poate spune că în „lumea bună” a cuţitelor de vânătoare nu există un „cuţit universal”. Fără a epuiza toate cuţitele potrivite pentru activităţi în natură, putem menţiona următoarele tipuri: cuţite pentru înjunghiere, cuţite pentru tranşat vânatul mare, pentru eviscerat păsări, pentru peşte şi pentru fileuri.

În ce priveşte mistreţul, două tipuri de cuţite ne interesează: cel de înjunghiat şi cel de tranşat. Cuţitul de înjunghiat se foloseşte pentru a da lovitura de graţie animalului rănit. Are o lamă lungă (începând de la 20 cm), vârf ascuţit şi unul sau două tăişuri. "Curajoşii care nu se tem de încercarea de apărare a mistreţului doborât, se pot apropia din spate, încălecându-l repede şi strângându-l între genunchi, apucându-l apoi de una din urechi (parte foarte sensibilă a corpului mistreţului), şi aplicând lovitura din spate spre faţă, în partea de jos a toracelui, pentru a atinge regiunea inimii şi a vaselor mari de sânge"*. "Clubul" celor care dau lovitura de graţie mistreţului împuşcat, cât şi al celor care îl vânează cu câini şi cuţit, are foarte puţini membri, astfel că majoritatea uneltelor de acest fel se cumpără de către colecţionari.

Cuţitul pentru tranşat mistreţul este o unealtă mult mai des utilizată. Într-un cuţit bun de acest fel merită investit câteva sute de lei. El trebuie să aibă o lamă de lungime medie (cel puţin 13-14 cm), cu vârful curbat în jos (pentru a nu sparge instestinele la eviscerare), şi realizat din oţel cu duritate mare, pentru a-şi menţine ascuţişul timp îndelungat. Oricine a tranşat sau a asistat la tranşarea unui mistreţ poate confirma că jupuirea pielii groase ca un blindaj, este un proces îndeajuns de lung şi de solicitant încât să necesite mai multe reascuţiri ale unui cuţit. 
După îndepărtarea pielii şi a organelor interne, la spargerea cutiei toracice va fi totuşi nevoie de un topor. Niciun cuţit de vânătoare, oricât de bun (şi de scump) ar fi, nu este făcut să reziste unei lovituri date în plin, în os. Ascuţişul se va deforma, iar dacă oţelul lamei este foarte dur, acesta se poate şi fisura. Toracele trebuie deschis numai cu ajutorul unui topor de vânătoare. 
Mai departe, un vânător îndemânatic poate desprinde uşor membrele, urmărind încheieturile corpului. Tendoanele solide ale mistreţului vor fi însă un alt punct de încercare pentru cuţitul de vânătoare. Desprinderea muşchilor de pe spinare (mai preţioşi pentru unii vânători decât trofeul însuşi) trebuie făcută cu grijă, cu un cuţit bine ascuţit, pentru a nu rupe ţesuturile.

Făcând turul magazinelor de vânătoare în căutarea unui cuţit bun, observăm că din masa cuţitelor europene şi a imitaţiilor chinezeşti, în prezent ies în evidenţă cele de fabricaţie scandinavă: Helle, Marttiini, Mora etc. În ultimii ani au apărut însă şi în România artizani precum Cristian Şoimoşan din Arad şi Ferencz Lukács din Odorheiu Secuiesc, ce produc în atelierele proprii cuţite de calitate superioară. Cumpărând de la meşterii noştri locali îi vom ajuta să se dezvolte şi vom aduce o minimă contribuţie economiei noastre naţionale.

Foto: MyKnife, Cuţite Fero
Surse: * "Enciclopedie practică de vânătoare" Pascal Durantel - ed. Aquila'93 Oradea
Text: Alexandru Cercel