Băltăreţul este
un tip ciudat, jubilează când e vreme rea, cu vânt rece, ceaţă sau ploaie, stă
cu plăcere nemişcat în apă până peste cizme, în stuf sau în noroi, simte
gâdilătura lipitorii şi înţepătura ei ca de ţânţar, dar nu mişcă, şi priveşte
cu optimism în sus, la cerul întunecat...
Cine este acest
om, şi ce caută el acolo pe unde nimeni nu umblă? Un sătean neînţeles sau un
orăşan din lumea agitată absent? Oricare poate fi, dar nu omul câmpului sau
cetăţii, ci al apei şi al stufului. Acesta este vânătorul din baltă...
Arma sa e cel mai
adesea o lisă de 12, un Ij lung şi ruginit, cu lemnul de apă scorojit, sau o
semiautomată de plastic, uzată, cu noroi stropită. Omului bălţii îi plac ţevile
lungi, să le întindă bine pe cer când vine raţa sau gâsca, să epoleze lung pe pasăre
şi să aleagă doar o victimă din stol. Când cade pasărea marchează locul cu
privirea şi aşteaptă, ştie că mai vine un stol şi nu e grabă. Vânătoarea curge în
continuare. Creşte inima-n el şi simte că timpul nu mai este.
Hainele sale nu-s
din catalog, are o piesă mai bună care ţine la apă, în rest se descurcă. Nu-şi
face probleme. Are nişte cizme ieftine chinezeşti care îl feresc de ascuţişul
stufului, chiar dacă nu şi de apa bălţii. Nu-i nimic, ştie că trebuie să aibă
în traista udă şi o pungă cu ciorapi uscaţi.
Îşi adună raţele
încet de pe oglinda apei şi din stuf, şi nu se teme de noroiul până la genunchi
al bălţii şi nici de apa rece ce-i vine până la piept. Îşi doreşte cu tărie să
ajungă la raţa cea mai îndepărtată. Iese din baltă cu paşi rari. Întinde puşca
pe nişte coceni şi raţele una lângă alta. Improvizează un foc din stuf, scurge
apa din cizme, şi-şi stoarce hainele de pe el. Pe o mână de paie stă ghemuit
lângă foc. Preţ de câteva clipe se simte singur în univers. Tremură şi e
mulţumit.
Trebuie să se
îmbrace cu hainele ude şi să ajungă repede acasă...
Text şi foto: Alexandru Cercel
