Setterii sunt câini specializaţi în căutarea vânatului mic şi fac parte împreună cu Pointerul Englez din grupa câinilor prepelicari pontatori insulari. Au o alură nobilă, simţ al mirosului excelent, dar prezintă interes scăzut pentru aport sau căutarea vânatului împuşcat. În rândurile următoare vom afla principalele caracteristici şi abilităţi ale acestori câini de vânătoare deosebit de frumoşi.
Setterul englez este poate cel mai elegant dintre pointerii crescuţi în insulele Britanice. Este un prepelicar potrivit pentru vânătoarea în
terenuri deschise la prepeliţe, fazani, dar şi pentru vânătoarea la
sitari, în pădure.
Rasa a fost dezvoltată în Anglia începând din secoulul XIV pornind de la spanieli şi câini "de apă". Setterul modern este opera englezilor Eduard Laverack (1800–1877) şi Purcell Llewellin (1840–1925) care au perfecţionat consecutiv rasa, în secolul XIX.
Acest nobil englez este cel mai înalt dintre setteri având o
talie de 65-70 cm. Culoarea sa este
deosebită: fond alb stropit cu negru (există şi varianta cu pete castanii sau
galbene). Firul blănii este lung, onldulat şi formează franjuri pe coadă, abdomen şi partea
inferioară a membrelor.
Are un simţ al
mirosului foarte bun, o chetă largă, aret şi alură deosebit de frumoase. Ca şi
pointerul, setterul englez este un câine specializat în căutarea vânatul
mic cu pene, şi nu prezintă interes pentru aport. Aceste rase exclusiviste erau
folosite în trecut la vânătoare doar împreună cu labradori sau alte rase de
aport. Din motive economice însă, vânătorii epocii moderne au preferat să vâneze cu
un singur câine şi astfel au început să transforme setterii, prin dresaj, în
câini multilaterali.
Cel mai scund
dintre marii pontatori insulari, setterul irlandez este şi unul dintre cei mai
agreabili câini din punct de vedere estetic. Din păcate, ca şi în cazul
altor rase "drăgălaşe", frumuseţea sa l-a îndepărtat de profesia iniţială –
vânătoarea – astfel că în prezent este foarte popular ca animal de companie. La alegerea unui pui pentru vânătoare
trebuie acordată mare atenţie cuibului din care provine.
În mod tipic
setterul irlandez este un prepelicar specializat în căutarea vânatului mic în
zonele de şes şi dealuri despădurite, cu ierburi înalte. Spre deosebire de cel
englez şi de pointer, lucrează foarte bine pe frig şi umezeală. Este un câine
rezistent la efort, cu temperament vioi şi chetă largă. Tendinţa generală de a
dezvolta multilateral setterii prin dresaj, dă rezultate bune în cazul
irlandezului.
Blana sa, de un
roşu intens mătăsos, poate avea mai multe nuanţe, inclusiv închise, apropiate de
culoarea mahonului. Crescătorii rasei resping petele de altă culoare pe corp,
însă pata albă pe piept este tolerată. Talia irlandezului este în medie mai
mică decât la ceilalţi setteri, situându-se între 56 şi 64 cm.
Ca şi ceilalţi
setteri britanici, cel irlandez a fost dezvoltat pe parcursul mai multor
veacuri. Pe la sfârşitul secolului XVIII câteva familii nobiliare irlandeze
precum Freyne, Clancarty, Dillon sau Waterford erau recunoscute ca fiind
crescători de setteri. La jumătatea secolului XIX se observa că majoritatea
setterilor din Irlanda aveau culoarea predominant castanie. Această preferinţă
pentru câinele de vânătoare unicolor a fost una din pietrele de temelie ale
identităţii setterului irlandez, a cărui dezvoltare a culminat în 1886 cu
crearea standardului rasei de către Clubul Setterului Roşu Irlandez din Dublin.
Gordon este un
setter negru-arămiu, originar din nordul insulelor Britanice. Numele nu i-a fost pus de presupusul creator sau proprietar, ci de
Clubul Chinofil Englez în 1924, în onoarea unui pasionat vânător şi promotor al rasei. Setterii negri-arămii erau destul de
răspândiţi în secolul XVIII, însă un anume Alexander Duce de Gordon (1743 –
1827), ce îşi avea castelul în Scoţia aproape de coasta Mării Nordului, a devenit cel mai
proeminent crescător, contribuind atât la
popularizarea acestui setter cât şi la elaborarea standardului rasei.
Gordonul este cel
mai versatil dintre setteri, putând fi folosit atât la vânatul mic de şes, precum prepeliţele şi fazanii, cât şi la iepure. Are un temperament vioi, chetă largă şi miros foarte bun. Deprinde destul de uşor aportul şi dă rezultate bune la
vânatoarea pe terenuri acoperite şi la baltă. Este un câine docil,
care răspunde bine la dresaj. Dintre pontatorii britanici se pretează cel mai bine la transformarea într-un câine polivalent.
Talia sa este de
66 cm ceea ce îl situează la mijloc între setteri, deşi unele surse
îl recomandă a fi cel mai înalt şi mai greu dintre aceştia. Blana sa frumoasă este
de un negru lucios cu semne de foc (auriu închis) pe sprâncene, bot şi labe.
Pata albă pe piept nu este tolerată de standardele actuale, dar se pare că
rasa veche, inclusiv câinii din canisa Ducelui Gordon, erau majoritatea
tricolori: negru-arămiu-alb.
Text: Alexandru Cercel
Foto: en.Wikipedia.org
Surse: „Dresajul
câinelui de vânătoare”- autor Nicolae Străvoiu, editura Lider 2001 ; en.Wikipedia.org