Vânarea pârșului în Slovenia

Vânarea pârșului mare (Glis glis) este o veche tradiție europeană rămasă insulară în Slovenia. Datează din perioada Imperiului Roman, când pârșii erau prinși și ținuți în vase de lut speciale, numite glirarium, unde erau îngrășați cu castane, ghinde și alune, înainte de a fi serviți la unul din extravagantele ospețe antice.

Se pare că vânarea pârșului a supraviețuit în Slovenia nu numai datorită faptului că acest animăluț ar fi o delicatesă, ci și pentru că în Evul Mediu vânatul mare - cerbul, căpriorul, mistrețul -
era rezervat proprietarilor de feude, în majoritate familii germanice. 
Pătura săracă a populației a avut perioade când depindea de abundența acestui vânat minuscul. Cele mai vechi izvoare scrise despre vânarea pârșului pe teritoriul Sloveniei datează din secolul XIII. La un moment dat această activitate a devenit atât de populară încât s-au insitutit dări pentru dreptul de a pune capcane - taxe de la 2 dinari până la 2 florini, sau blănuri. Și cum oamenii săraci din toate timpurile au urmărit să păcălească sistemul fiscal, în secolele XVI-XVIII a funcționat chiar și un Tribunal de Justiție a Pârșului în localitatea Kostanjevica.

Pentru prinderea pârșului se foloseau mai multe tipuri de capcane rudimentare: cu teasc, cu burduf sau cușcă, dar în prezent s-a generalizat tipul de capcană de lemn cu toartă, de forma unei căni pătrate ce conține în interior un arc de metal și momeala (de obicei o ghindă). Pe parcursul sezonului o familie putea amplasa câteva sute de capcane, fiecare marcate cu monograma proprie. Uneori se făceau marcaje și pe copacii unde erau așezate acestea, deși se considera că numai un amator poate însemna trunchiurile: „un vânător adevărat ținea minte unde a pus fiecare capcană”!

În noaptea în care are loc vânătoarea, de obicei în septembrie-octombrie, înaite ca pârșii să intre în hibernare, vânătorii merg cu făclii în pădure pentru a verifica capcanele, fac focuri de tabără, ospătează și se veselesc. Această tradiție s-a păstrat până în ziua de astăzi în Slovenia, unde există câteva feluri de mâncare preferate din pârș: pârși la frigare (6 este considerată porția pentru o persoană adultă) sau tocană de pârș. De reținut că pârșii prinși în pădurile de stejar sunt preferabili față de cei prinși în păduri de castan, deoarece, spun unii, aceștia din urmă ar avea carnea un pic amăruie. Sezonul de vânătoare al pârșului durează de la 25 septembrie până la 15 noiembrie.

Slovenia are în patrimoniul său cultural și un Muzeu de Vânătoare al Pârșului, aflat lângă Castelul Snežnik din satul Kozarišče. 
După cum spune un ghid turistic „simplul fapt că un asemenea muzeu există, este un argument suficient pentru a cumpăra un bilet de avion până în Slovenia”...

Colecția Muzeului de Vânătoare al Pârșului a fost concepută de Asociația Vânătorilor de Pârș din Javornik (fondată în 1972) și cuprinde: capcane din secolele XIX și XX, echipamente ale țăranilor vânători (rucsaci, amnare, cuțite, topoare, făclii etc.), blănuri și animale naturalizate precum urși, râși, lupi, pârși desigur, și diverse păsări din fauna Sloveniei. Sunt incluse și câteva arme de foc in secolul XIX, cu cocoașe exterioare sau capsiere.

Castelul Snežnik, în a cărui anexă se află Muzeul Pârșului, fost menționat pentru prima oară documentar în secolul XIII și este ridicat, se pare, pe locul unui vechi castru roman. Castelul poate fi vizitat separat și are propria colecție cinegetică și mobilierul autentic al ultimei familii germanice care l-a avut în stăpânire.

Mai multe Fotografii:
Castelul Snežnik
Muzeul de Vânătoare al Pârșului
Arhivă vânători de pârși Slovenia

Surse:
Glirarium.org
NothingtoSeeHere.net
en.Wikipedia Edible Dormouse, Snežnik Castle
Mic Atlas Cinegetic Românesc - dr. Lucian Manolache, dr. Gabriela Dissescu ed. Ceres 1977

Text și Foto: Alexandru Cercel

Vânătoare de rațe cu dovleci

Începutul sezonului de rațe este cea mai bună ocazie pentru a vă împărtăși o metodă de vânătoare veche, scoasă la lumină dintre paginile revistei Diana, prima noastră revistă de vânătoare.
Va vine să credeți sau nu, este vorba de „metoda cu bostani”. Nici autorului nu i-a venit să creadă când a descoperit-o, în 1907...

Dintre modurile primitive de vânătoare la noi, se mai practică încă și astăzi vânătoarea de rațe cu dovleacul sau bostanul. Pe moșia D., în județul Botoșani, se află un lac foarte mare, în care se găsesc cele mai renumite specii de rațe.

Vizitând într-o toamnă acest lac, am observat pe luciul apei un număr foarte mare de dovleci, cari pluteau, duși de vânt și de curente de la un capăt la altul. Din simplă curiositate am întrebat pe un pescar care mă însoțea, despre proveniența acestora. Iată povestirea lui așa cum mi-a făcut-o mie:

„Cu acești bostani, boerule, noi prindem rațele din luminiș, căci de, rațele vezi D-ta, sunt foarte șirete și nu le poți ademeni cu una cu două, să bagă la stuf și nici dracul nu le mai poate scoate de acolo. Cu pușca nu le poți ajunge în mijlocul lacului, cu barca nu te poți apropia de ele în luminiș, numai bostanii le vin de hac.

Cum prind bostanii coajă, îi hăcuim pe jumătate și apoi îi svârlim în iaz, rațele nu se apropie două trei zile de ei, le dă ocol, îi ischitește până când să învață cu ei; apoi se apropie de ei și încep să le ciugulească sâmburii și mațele. După ce capătă încrederea desăvârșită, luăm alți bostani, îi tăem la partea cotorului și-i scobim înăuntru de rămâne numai coaja, apoi facem două găuri pentru ochi și una pentru nas, băgăm capul înăuntru, îl potrivim bine și intrăm în apă 5-6 inși, ne scufundăm până la gât, adică până ce bostanul ajunge la apă și apoi încet încet ne amestecăm printre bostanii din mijlocul iazului.

Rațele, ies seara și dimineața la luminiș în stoluri și se lasă la mâncare între bostani. Noi, stăm nemișcați, într-o mână avem un briceag ascuțit, de gât avem atârnată o traistă și mâna stângă o avem liberă. Cum se apropie vr’o rață de noi ca să ciugulească bostanul, o înșfăcăm cu mâna stângă de picioare sau de gât, îi tăem beregata și o băgam la traistă, fără să zică nici pis.

Prindem așa boerule, cât ne ține curelele, căci de, apa e cam rece și nu prea poți să stai cam mult în ea, afară de asta mai te pișcă câte o leacă și afurisitele de lipitori. Ori cum însă boerule, tot prindem câte 10-20 de căciulă, după cum e de caldă apa.”

După cum vedeți vânătoarea cu bostanul nu e grea de loc și în același timp foarte rentabilă pentru lacurile mici; totuși cred, iubiți camarazi, că nici unul dintre D-voastre nu veți lăsa pușca acasă, ca să vă umpleți gențile cu dovleci și să mergeți la vânătoare de rațe.

Ca vânătoare primitivă, e de observat că întrece ingeniozitatea altor popoare și mai cu samă, popoarele care n-au dovleci; dar care au rațe și gâște artificiale.

Dor Mărunt

Sursa:

DIANA Revista Ilustrată a Vânătorilor 1907 anul IV no.6-7

Biblioteca Centrală Universitară din București

Foto: Alexandru Cercel, Falmanac