Pledoarie pentru Dunăre

O frumoasă gravură de secol XIX reprezentând Sulina și Gurile Dunării ne-a trezit această „pledoarie” pentru Dunăre, un fluviu al cărui nume este, credem noi, sinonim cu termenul de „comuniune”.

Gurile Dunării, Sulina

Realizată în oțel de Robert Wallis și William Henry Bartlett, și publicată la Londra în 1845, gravura face parte din colecția Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi, și a fost prezentată în expoziția „Călătorie pe Dunăre” deschisă publicului în mai-iulie 2018.
Într-un cadru idilic autorii au pus la un loc un vânător de rațe, tăietori de stuf, bărci pescărești, corăbii și vapoare cu aburi, încărcate probabil cu mărfuri și pasageri, păsări migratoare pe cer, și păsări domestice plutind liniștite în spatele vânătorului. O expresie a abundenței de resurse și a intensității relațiilor economice de la Gurile Dunării.

Malul Dunării la Greaca, Călărași

Am descoperit cu surpriză această imagine a habitatului uman dunărean, căci pentru noi românii, Dunărea nu a mai însemnat de mult „comunicare, comerț, comuniune”.
După al Doilea Război Mondial, Dunărea a devenit un gard de sârmă ghimpată. Nimeni nu se mai putea apropia de ea, iar cine se apropia era considerat suspect. Aceeași atitudine a supraviețuit comunismului până în ziua de astăzi. Deși există terenuri de vânătoare care se întind până pe malul Dunării, nu se poate vâna acolo, pentru că e „fâșia de frontieră”. Deși suntem în Uniunea Europeană și noi și bulgarii, nu putem trece dincolo pur și simplu pentru că „trafic de persoane și contrabandă”. Oltenița, oraș aflat la doar 60 km de București nu are niciun fel de turism și nici măcar servicii portuare proprii. Turtucaia are un muzeu al tradițiilor pescuitului pe Dunăre, iar pe malul nostru nici nu știm dacă am practicat vreodată pescuitul...

Dunărea nu a fost însă tot timpul așa, doar de două generații este aici gardul de beton pe care nu avem voie să-l sărim. Dunărea a însemnat cale de comunicare, cale de transport, calea relațiilor interumane. Dunărea a însemnat comuniune, nu izolare. Dunărea a unit popoarele riverane de sute de ani. Ne-o spun vechile gravuri, deși istoria nu mai e un argument în ziua de azi.

Muzeul Hărților

Muzeul Șvabilor, Germania

Pe afișul expoziției „Călătorie pe Dunăre”, observăm o barcă de transport mărfuri cu fundul plat. Această barcă, reconstituită, este expusă la Muzeul Șvabilor Dunăreni din Ulm. Șvabii au făcut de sute de ani comerț pe Dunăre, aducând porci și alte animale domestice până la Belgrad și cumpărând cereale. De asemenea aceste bărci spațioase erau folosite și pentru transportul persoanelor.
Numeroasele etnii riverane Dunării au făcut comerț și au traversat Dunărea liber de pe un mal pe celălat în timpul celor mai violente epoci, și în vremurile celor mai agresive autorități, fie ele romane, austriece sau otomane. Acum, în epoca „drepturilor omului”, acest lucru nu mai este posibil.
Noi, românii, copiii Dunării, ar fi trebuit să beneficiem cel mai mult de faptul că Dunărea străbate pe cea mai mare lungime pământurile noastre și de faptul că se varsă în mare tot pe teritoriul nostru. Dar nu, noi am transformat drumul Dunării în zid și apoi l-am dat uitării. În conștiința noastră colectivă nici nu știm dacă Dunărea mai există.
Poate ar trebui să-i facem din nou loc...

Foto: Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Alexandru Cercel
Text: Alexandru Cercel