Gaia, pasărea zeiță

Originea Gaiei

Gaia Neagră

Dintre păsările răpitoare de la noi puține au un nume atât de încărcat de misticism precum Gaia. Majoritatea au fost botezate după prada lor preferată, după comportament sau după colorit, astfel avem în fauna noastră: șorecarul, vânturelul sau codalbul. Mai sunt și câteva nume cu rezonanță misterioasă, precum zăganul (pe care lingviștii noștri îl consideră turcism, după vechea metodă de a compara și a da prioritate termenilor echivalenți din limbile învecinate) și acvila al cărei nume și simbolistică marțială le-am primit pe filieră latină. 

Gaia este însă un nume mult mai vechi a cărui etimologie nu este cunoscută. Gaia era Mama Pământ în mitologia elenă dar și pasărea morții în mitologia noastră. „Gaia este zeiţa morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului. În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă: corboaica, gaia, bufniţa, vulturul” ne spune Ion Ghinoiu în cartea sa „Zile și mituri”. 

Deși astăzi definește o specie anume de pasăre răpitoare trebuie să înțelegem că Gaia era de fapt prototipul unei păsări de pradă mari, care inspira teamă și admirație oamenilor preistorici.

Neamul Gaiei

Răspândirea Gaiei Negre pe teritoriul României - sursa SOR

În România există două specii de gaie: Gaia Roșie (Milvus milvus) și Gaia Neagră (Milvus migrans). Cea de a treia specie, Gaia Cenușie (Elanus caeruleus) se găsește numai în Peninsula Iberică. Speciile de la noi sunt păsări migratoare, oaspeți de vară, ce sosesc în martie și pleacă în octombrie spre ținuturile Africii.
Amândouă se pot recunoaște foarte ușor în zbor după coada lor lungă și bifurcată. Gaia Roșie are un cap alb și penaj ruginiu cu pete mari albe pe partea interioară a aripilor. Gaia Neagră are un colorit uniform brun și scobitura cozii mai puțin adâncă.

Gaia Neagră poate fi observată în grupuri sau chiar colonii. Preferă zonele de șes, cu păduri în vecinătatea unor ape mari, și poate fi întâlnită în sud-estul țării, lângă Dunăre și pe litoral. În 1957 Rosetti-Bălănescu spunea despre gaia neagră că este o prezență „nu numai comună, dar și numeroasă” și observa lângă București un grup de 20 de găi negre în zbor deasupra lacului Căldărușani. Astăzi populația ei s-a diminuat semnificativ, ridicându-se la un total de 120-160 de perechi, conform datelor SOR.

Gaia Roșie putea fi întâlnită în zona dealurilor împădurite din Subcarpați, dar nu a fost niciodată foarte numeroasă la noi. În ultimii ani a devenit extrem de rară, numărând doar 1-5 perechi.

Găile nu se vânează, fiind specii de interes avifaunistic, pentru care Legea Vânătorii şi Protecţiei Fondului Cinegetic nr. 407 / 2006 prevede o amendă de 1.350 euro în cazul unor fapte ilicite. Principalele pericole la adresa acestor păsări sunt hoiturile otrăvite (inclusiv cele de rozătoare) și braconajul.

Traiul Gaiei

Gaia Roșie

Găile sunt păsări răpitoare mari (anvergura de 150cm), care vânează dar care se hrănesc și cu hoituri. Hrana lor constă din: insecte, păsări și mamifere mici, reptile, pești. Nu se dau în lături de la a mânca hoituri de pe șosele sau pești morți plutind pe apă. Cuiburile și le fac în pomi înalți de la marginea pădurilor, folosind crengi, ierburi dar și diverse resturi și cârpe. Depun 2-3 ouă în luna aprilie, pe care le clocesc amândoi părinții. În cazul Gaiei Roșii clocește exclusiv femela, pe care masculul o păzește și căreia îi aduce hrana la cuib. La sfârșitul lui iunie puii sunt gata să-și însoțească părinții.

Zborul Gaiei Roșii este jos și lin, așezându-se destul de des pe o movilă sau piatră, ne spune Rosetti-Bălănescu în cartea sa „Păsările Vânătorului”. Gaia Neagră preferă însă înălțimile, putând fi observată „deasupra apelor sau câmpurilor, într-o plutire lină fără bătăi din aripi, o lunecare îndelungă și ușoară, rar întretăiată de o mișcare din aripi, dar mai des întreruptă de bruște cotiri, cu căderi în jos, când vrea să apuce o pradă”... 


Surse:
„Păsările Vânătorului” vol. III, Constatin Rosetti-Bălănescu, editura AGVPS 1957
„Păsările din România și Europa” determinator Philip’s editat de SOR 2016
„Dicționarul Păsărilor” Victor Ciochia, editura Pelecanus 2002
Societatea Ornitologică Română
eCalauza.ro Ion Ghinoiu
Foto: SOR Daniel Petrescu, Toni Genes
Text: Alexandru Cercel

Amintiri despre Topîrceanu, vânătorul

Puțini știu că poetul și prozatorul George Topîrceanu a fost și un pasionat vânător. Și mai puțini știu că „Țara de dincolo de negură” a fost mai întâi titlul unei povestiri de Topîrceanu și abia apoi al unei cărți de Sadoveanu. Anul acesta, împlinindu-se 80 de ani de la moartea lui George Topârceanu, găsim potrivit să scotocim memoria colectivă în căutarea unor frumoase aminitiri despre talentalul... vânător.

„La 13 ani Topîrceanu îl însoțea în escapade cinegetice pe Toma Gaiță, un țăran, pe valea Topologului. Prin 1905, la 19 ani, vâna la Nămăiești și făcea excursii în împrejurimile satului vizitând peșterile din apropiere. Mai târziu, între 1911-1913, îi avea tovarăși de vânătoare pe Mihail Sadoveanu și pe Mihail Sevastos la Bârnova, Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung și în pădurea Cucutenilor. [...] Tot în Moldova a vânat des după primul război mondial, începând, mai cu seamă din 1922, la Mârzești și Popricani, în bălțile Cristeștilor, în pădurile Ciurei, în codrii Baroseștilor Vasluiului, la Bârnova, Târgu Frumos și în bălțile dinspre Ungheni. Mihail Sadoveanu îi era companion și aici și în bălțile Dunării” ne spune Valentin Borda în cartea sa „Călători și exploratori români”.

Excelent țintaș, distrat și distractiv vânător, Topîrceanu, bucureșteanul îndrăgostit de Iași, a fost atras în celebrul Cerc al Vânătorilor de către colegii scriitori de la „Viața Românească”.
La o lună de la moartea sa, 7 mai 1937, în numărul din iunie al revistei Carpații, prietenul Mihail Sadoveanu îl evoca în câteva amintiri de vânătoare:

Îndată ce-a venit la redacţia „Vieţii Romîneşti” în Iaşi, la 1911, Topîrceanu a început a întrebuinţa destul de sârguincios, în orele libere, o carabină mică Flobert, ghintuită, de 6 mm. Gloanţele lui mergeau asupra unor şobolani, care treceau din ascunzişul lor spre o magazie, într'un colţ al ogrăzii, Topîrceanu îi pândea ditr'un gang sau de la o fereastră a camerei redacţionale. Loviturile lui mergeau foarte rar în deşert.
Noul nostru prietin era un specialist al glontelui mic. Trăgea cu carabina şi în cameră, făcând demonstraţii la ac ori la gămălie de chibrit. [...]

L-am dus pe amicul meu la Fălticeni, în frumuseţile peisagiului delà poalele munţilor. L-am determinat să nu mai tragă la ţinte moarte pe câmp. Şi dintr'odată 1-a interesat lucrul în sine, aventura minunată în necunoscut.
Şi-a procurat o puşcă adevărată delà Saint-Etienne, calibrul 16, pe care a păstrat-o până mai anii trecuţi. I-au trebuit puţine şedinţe ca să devie un trăgător emerit. Probabil că fusese stângaciu în copilărie, căci punea patul armei după nevoie fie la umărul drept, fie la umărul stâng. În deosebi, împuşcăturile lui de distanţă la iepuri, deveniseră faimoase.

În Iaşi, am făcut amândoi parte toată vremea din vechiul „Cerc al vânătorilor”. Acest cerc a mărginit numărul membrilor săi totdeauna la treizeci ori treizeci şi cinci de persoane. Era o alcătuire respectabilă şi interesantă, cu multe tipuri şi istorisiri bizare, cu tradiţii frumoase şi popasuri celebre, cu păduri renumite în vânat. Cea mai bună prietenie domnea între tovarăşii vânători; aniversările şi banchetele erau onorate în plin. Topîrceanu a devenit îndată copilul răsfăţat al acestor adunări.

Într'un rând o parte dintre vânătorii ieşeni erau la o goană în pădurea delà Bârnova. La una dintre bătăi, i se prezintă lui Topîrceanu, în condiţii destul de bune, o vulpe. L-am văzut delà locul meu că ridică arma şi eram sigur de lovitura lui. Îndată după aceia apleacă ţeava puştii. Vulpea trece pe linie şi o împuşcă un tovarăş italian, Santarosa. Se întâmplase să fie o vulpe fără coadă. Cine ştie din ce pricini îşi pierduse acel important apendice al blănii. În clipa când trebuia să tragă, Topîrceanu a observat faptul şi imediat a apreciat importanţa lui.
— Dacă nu cădea vulpea, explica el deveneam ridicol că am scăpat o vulpe bearcă. Dacă o împuşcam, deveneam tot aşa de ridicol, că am împuş­cat vulpea bearcă. Santarosa e un invitat străin;
fapta lui e fără consecinţă. Dacă săvârşeam eu fapta, istoria ar fi rămas pentru totdeauna în analele cercului.

Topîrceanu, al treilea din stânga jos, cu pălărie și cartușieră

În vremea aceia vânătorile delà Bârnova se fă­ceau în două zile. O seară găzduiam în unul din satele din preajma codrului şi cina, pe care o luam în comun, se prelungea până târziu, devenind o şezătoare veselă şi plăcută, datorită mai ales valsurilor scânteietoare ale tovarăşului nostru.
În acel timp s'au întâmplat fapte rămase de pomină.
Vechiul nostru maistru de vânătoare al Bârnovei, Nicu Vasiliu, poreclit Escrocu, îmbătrânit şi devenit surd, nu-şi mai putea îndeplini cu brio, ca altădată, oficiul. Topîrceanu, neîndupleoat, după ce-i asculta ordinele şi instrucţiile, devenea pesimist şi prorocea dezastrul bătăilor. Dacă maistrul îl aşeza la aripa dreaptă, Topîrceanu cerea neapărat favoarea să treacă la flancul stâng. Dacă maistrul pretindea să căutăm sitari in regiunea de sud, Topîrceanu avea o siguranţă desăvârşită că acest vânat va lipsi complect de acolo şi se va afla neapărat în alte locuri, tocmai dinpotrivă, către miazănoapte.

Aceste dezbateri, dispute şi profeţii făceau obiectul de conversaţie veselă a popasurilor. Adăogîndu-se neşansa maistrului, sporul surzeniei, ne­înţelegerea pădurarilor şi bătăiaşilor, reaua voinţă a sitarilor care nu catadixeau să cadă la puşca lui, Vasiliu-Escrocu ajunse într'un rând în aşa stare, încât îşi trânti cuşma de pământ, lepădă arma c'un gest tragic, apoi se trânti şi el cu partea mai groasă jos, disperat şi răcnind că vrea să moară acolo pe loc.

Cu Topîrceanu, având tovarăşi pe Mihai Sevastos şi Demostene Botez, am făcut multe expediţii, toamna, pe ogoare, la iepuri, în marile noastre terenuri de vânătoare către Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung. Plimbările acestea în întinderi vaste şi aşa de variate, sub cerul pur de toamnă, în tihna şi liniştea ogoarelor şi miriştilor, îmi vor rămâne totdeauna neuitate.
Din când în când haturile sau arăturile „fătau” brusc iepuri, care porneau accelerat spre orizont. Unul din noi trăgea; cânii se puneau în mişcare; cu toţii rămâneam un răstimp nemişcaţi, observând.
Primeam în toată fiinţa dulceaţa unei adieri, cu mirezme calde de cimbrişor. Pe urmă porneam iarăşi, fericiţi de ziua splendidă şi de prietinia noastră...

Surse:
„G. Topîrceanu” Mihail Sadoveanu, Revista Carpații nr. 6 / 1937
„Călători și exploratori români” Valentin Borda, ed. Sport-Turism, București 1985
Foto: Revista Carpații, Jurnalul
Text: Alexandru Cercel