Puțini știu că poetul și prozatorul George Topîrceanu a fost și un pasionat vânător. Și mai puțini știu că „Țara de dincolo de negură” a fost mai întâi titlul unei povestiri de Topîrceanu și abia apoi al unei cărți de Sadoveanu. Anul acesta, împlinindu-se 80 de ani de la moartea lui George Topârceanu, găsim potrivit să scotocim memoria colectivă în căutarea unor frumoase aminitiri despre talentalul... vânător.„La 13 ani Topîrceanu îl însoțea în escapade cinegetice pe Toma Gaiță, un țăran, pe valea Topologului. Prin 1905, la 19 ani, vâna la Nămăiești și făcea excursii în împrejurimile satului vizitând peșterile din apropiere. Mai târziu, între 1911-1913, îi avea tovarăși de vânătoare pe Mihail Sadoveanu și pe Mihail Sevastos la Bârnova, Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung și în pădurea Cucutenilor. [...] Tot în Moldova a vânat des după primul război mondial, începând, mai cu seamă din 1922, la Mârzești și Popricani, în bălțile Cristeștilor, în pădurile Ciurei, în codrii Baroseștilor Vasluiului, la Bârnova, Târgu Frumos și în bălțile dinspre Ungheni. Mihail Sadoveanu îi era companion și aici și în bălțile Dunării” ne spune Valentin Borda în cartea sa „Călători și exploratori români”.
Excelent țintaș, distrat și distractiv vânător, Topîrceanu, bucureșteanul îndrăgostit de Iași, a fost atras în celebrul Cerc al Vânătorilor de către colegii scriitori de la „Viața Românească”.
La o lună de la moartea sa, 7 mai 1937, în numărul din iunie al revistei Carpații, prietenul Mihail Sadoveanu îl evoca în câteva amintiri de vânătoare:
Îndată ce-a venit la redacţia „Vieţii Romîneşti” în Iaşi, la 1911, Topîrceanu a început a întrebuinţa destul de sârguincios, în orele libere, o carabină mică Flobert, ghintuită, de 6 mm. Gloanţele lui mergeau asupra unor şobolani, care treceau din ascunzişul lor spre o magazie, într'un colţ al ogrăzii, Topîrceanu îi pândea ditr'un gang sau de la o fereastră a camerei redacţionale. Loviturile lui mergeau foarte rar în deşert.Noul nostru prietin era un specialist al glontelui mic. Trăgea cu carabina şi în cameră, făcând demonstraţii la ac ori la gămălie de chibrit. [...]
L-am dus pe amicul meu la Fălticeni, în frumuseţile peisagiului delà poalele munţilor. L-am determinat să nu mai tragă la ţinte moarte pe câmp. Şi dintr'odată 1-a interesat lucrul în sine, aventura minunată în necunoscut.
Şi-a procurat o puşcă adevărată delà Saint-Etienne, calibrul 16, pe care a păstrat-o până mai anii trecuţi. I-au trebuit puţine şedinţe ca să devie un trăgător emerit. Probabil că fusese stângaciu în copilărie, căci punea patul armei după nevoie fie la umărul drept, fie la umărul stâng. În deosebi, împuşcăturile lui de distanţă la iepuri, deveniseră faimoase.
În Iaşi, am făcut amândoi parte toată vremea din vechiul „Cerc al vânătorilor”. Acest cerc a mărginit numărul membrilor săi totdeauna la treizeci ori treizeci şi cinci de persoane. Era o alcătuire respectabilă şi interesantă, cu multe tipuri şi istorisiri bizare, cu tradiţii frumoase şi popasuri celebre, cu păduri renumite în vânat. Cea mai bună prietenie domnea între tovarăşii vânători; aniversările şi banchetele erau onorate în plin. Topîrceanu a devenit îndată copilul răsfăţat al acestor adunări.Într'un rând o parte dintre vânătorii ieşeni erau la o goană în pădurea delà Bârnova. La una dintre bătăi, i se prezintă lui Topîrceanu, în condiţii destul de bune, o vulpe. L-am văzut delà locul meu că ridică arma şi eram sigur de lovitura lui. Îndată după aceia apleacă ţeava puştii. Vulpea trece pe linie şi o împuşcă un tovarăş italian, Santarosa. Se întâmplase să fie o vulpe fără coadă. Cine ştie din ce pricini îşi pierduse acel important apendice al blănii. În clipa când trebuia să tragă, Topîrceanu a observat faptul şi imediat a apreciat importanţa lui.
— Dacă nu cădea vulpea, explica el deveneam ridicol că am scăpat o vulpe bearcă. Dacă o împuşcam, deveneam tot aşa de ridicol, că am împuşcat vulpea bearcă. Santarosa e un invitat străin;
fapta lui e fără consecinţă. Dacă săvârşeam eu fapta, istoria ar fi rămas pentru totdeauna în analele cercului.
 |
| Topîrceanu, al treilea din stânga jos, cu pălărie și cartușieră |
În acel timp s'au întâmplat fapte rămase de pomină.
Vechiul nostru maistru de vânătoare al Bârnovei, Nicu Vasiliu, poreclit Escrocu, îmbătrânit şi devenit surd, nu-şi mai putea îndeplini cu brio, ca altădată, oficiul. Topîrceanu, neîndupleoat, după ce-i asculta ordinele şi instrucţiile, devenea pesimist şi prorocea dezastrul bătăilor. Dacă maistrul îl aşeza la aripa dreaptă, Topîrceanu cerea neapărat favoarea să treacă la flancul stâng. Dacă maistrul pretindea să căutăm sitari in regiunea de sud, Topîrceanu avea o siguranţă desăvârşită că acest vânat va lipsi complect de acolo şi se va afla neapărat în alte locuri, tocmai dinpotrivă, către miazănoapte.
Aceste dezbateri, dispute şi profeţii făceau obiectul de conversaţie veselă a popasurilor. Adăogîndu-se neşansa maistrului, sporul surzeniei, neînţelegerea pădurarilor şi bătăiaşilor, reaua voinţă a sitarilor care nu catadixeau să cadă la puşca lui, Vasiliu-Escrocu ajunse într'un rând în aşa stare, încât îşi trânti cuşma de pământ, lepădă arma c'un gest tragic, apoi se trânti şi el cu partea mai groasă jos, disperat şi răcnind că vrea să moară acolo pe loc.
Cu Topîrceanu, având tovarăşi pe Mihai Sevastos şi Demostene Botez, am făcut multe expediţii, toamna, pe ogoare, la iepuri, în marile noastre terenuri de vânătoare către Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung. Plimbările acestea în întinderi vaste şi aşa de variate, sub cerul pur de toamnă, în tihna şi liniştea ogoarelor şi miriştilor, îmi vor rămâne totdeauna neuitate.Din când în când haturile sau arăturile „fătau” brusc iepuri, care porneau accelerat spre orizont. Unul din noi trăgea; cânii se puneau în mişcare; cu toţii rămâneam un răstimp nemişcaţi, observând.
Primeam în toată fiinţa dulceaţa unei adieri, cu mirezme calde de cimbrişor. Pe urmă porneam iarăşi, fericiţi de ziua splendidă şi de prietinia noastră...
Surse:
„G. Topîrceanu” Mihail Sadoveanu, Revista Carpații nr. 6 / 1937
„Călători și exploratori români” Valentin Borda, ed. Sport-Turism, București 1985
Foto: Revista Carpații, Jurnalul
Text: Alexandru Cercel
