E izbucnire de verde - țîșnire biruitoare din adîncimi, ca o putere neînfricată, năzuind să-și măsoare stăpînirile cu nesfîrșirile cerului. Și e pretutindeni un înfricoșător clocot de viață mișunînd, în copleșitoare căldură, din întunecate străfunduri de gloduri pînă în slăvile aurite ale văzduhului înalt. Sub aceste semne stă Delta în miez de vară.
Căci, în adevăr, Delta noastră e, încă, cu toată pătrunderea de folos a omului, stăpînă peste singurătățile ei și viețile ce plăsmuiește. Nicăieri, în toată Europa, și poate, nicăieri, oriunde, peste meleagurile cuprinse în hotarele civilizației, nu s-a păstrat un astfel de loc, amintind cu atîta putere, azi, de primitivitatea vieții...
[...] Ai lăsat de mult în urmă întinsul larg și drept al canalului mare care te-a dus acolo. O vreme i-ai mai ghicit drumul prin depărtări după frunțile copacilor din margini răsărind peste papuri și care țin de urît apei în domoala ei cale către marea cea mare. Apoi căile se îngustează și se fac gîrle cotite între pereți de stufuri nefiresc de înalte; căldura sporește și se face năduf nemișcat; mirosul de baltă încinsă crește și învăluie ca o apăsare; lumina se cerne verde printre frunze de trestii. Ajungi spre singurătăți. Vei urma încă întortocheri de gîrle, vei răzbi în ochiuri ascunse și tainice, vei intra în bălți mai deschise, vei ocoli grinduri des acoperite cu ierburi înalte, vei descoperi altele sticlindu-și în soare goliciunea nisipurilor și praful de scoici, vei trece pe lîngă ostroave mici ascunse în rogoz ori umbrite de sălcii bătrîne, te vei pierde prin alte cotloane și funduri, colțuri și tainițe pustii, atît de pierdute în vreme, atît de departe de lume, încît abia acum începi să înțelegi ce e vraja tăcerii și a singurătăților în care ai intrat. Și mereu răsar prilejuri pentru desfătarea ochilor, și pretutindeni se ivesc pricini de minunare și de încîntare.
Dar n-ai simțit încă împotrivirile ce-ți stau în cale, nici n-au dat încă semn puterile cele mari ale vieții ce mișună aci. Te-a tulburat, poate, ca o prevestire, numai neclintirea aceea a marii tăceri care te-a cuprins de peste tot și căldura aceea umedă și înăbușită de clocitoare, care te învăluie și apasă. Apoi, deodată, ai intrat într-o strîmtoare, o gîrlă care s-a îngustat mult. Pereți de stuf, drepți, înalți, nepătrunși, se apropie din două părți, ca o putere; ca o puterea înceată, strivitoare, tăcută. Furișarea omului pe aci e numai întîmplare. Nu pătrunde nici soare, ori poate numai în miez de zi, cînd se ridică în creștet și nu mai au lucrurile umbră. Acum e un întuneric verde, aproape simțit și vîscos. Lotca trece fără zgomot, neagră, într-o tăcere verde. Aștepți parcă s-ajungi, pe tainic drum de apă moartă, într-o lume din neștiutul veacurilor de mult prăbușite în hăul vremii... 
Nici un foșnet, nici o tresărire. Treci încet printr-o lume de încremenire verde. Apoi, din gârla aceea învăluită în umbre verzi, ai pătruns, străbătând încă o perdea subțire de stuf, într-un ochi nu prea întins, strîns în brîu de trestii dese și înalte - un înalt pe care cu mirare îl prețuiește ochiul trecînd de patru și chiar cinci metri. Pe alocuri, licăriri de apă cu luciu negru, între cumplite învălmășiri de frunze late, de brădișuri moi, de neînchipuite șerpuiri de vrejuri lungi și verzi; ici-colo, crîmpeie de gol acoperite de o mătreață verde, coclită parcă de vreme, sau pînze de alge vîscoase, burdușite pe alocuri de bășici mari crăpînd fără zgomot. Se desprinde din acest loc, în tăcerea din jur, o ciudată impresie de sinistru. Clocește aci, ca în mii de alte locuri, o viață hîdă și ascunsă de o nemaipomenită și nesfîrșită putere. În apa de un verde puhav și în mîluri calde e o mișunare monstruoasă de vietăți cu ciudate chipuri, o viermuire de larve, o forfotire de viermi, o foială de gîndăcime, o învălmășire de alge și vrejuri, în așa fioroasă mulțime și fierbere, încît pare că stă să se reverse peste lotcă și peste lume, s-o cuprindă și s-o copleșească într-o enormă și groaznică îmbrățișare vîscoasă, din care vor înțepa mii de ciocuri, vor împunge mii de ghipi, vor suge mii de ventuze și guri, vor străbate mii de furișări și viermuiri reci, se vor încolăci mii de vrejuri șerpuite și lipicoase, ca într-o nemăsurată pornire de revărsări peste lume. E aci unul din nesecatele izvoare unde se zămislește viață, o viață care va izbucni în parte afară, sub alte chipuri, dînd ființă unora din puterile pe care le ridică Delta de Vară împotriva omului.
[...] Și străbați acum din nou prin necunoscute căi de apă. Lotca lunecă lin și tăcut în depănări lungi și vînjoase de lopeți, ori, în ape mai joase, lovită de lemnul sticiului, lotca răsună arar și adînc, ca o doagă. E sunetul acela foarte deosebit, dus de apă în tăcerea bălții, pînă la nebănuite depărtări. Iar alte ori nu se aude decît clipocitul valului ori foșnetul lotcii frecînd de ierburi înecate, ce împing încăpățînat din întunericul apelor spre lumina de-afară. Treci peste întinderi de plutniță, peste pînze zimțuite de pașă și peste asprimea frunzelor de cornaci cu ciudate castane colțuroase, luneci printre brădișuri și printre foile tăiate în trei muchii ale săgeții apelor, te strecori printre stăpîniri largi de nuferi albi și galbeni, și vîsla scoate uneori afară sforile lungi și înfrunzite ale otrățelului de baltă, cel care se hrănește cu vietățile mici ale apei, prinzîndu-le în viclene și meșteșugite capcane.
Sus în civitul cerului larg desfăcut din strînsorile stufului, se desprind, albi pescăruși vîslind cu aripi ascuțite și lungi. Foarte sus, necrezut de ușori, ca niște ghemuri de pufuri albe legănate de vînt, joacă un zbor de pelicani. Cine cunoaște ciudata pasăre, mare și greoaie la pămînt, cu urîcioasă duhneală de pește, nu poate decît să se minuneze lung privind la acel joc ușor de fulgi curați, topiți în slava cerului. Dar dacă ai intrat în împărăția păsărilor, te vei minuna mereu căci se cuprind și păsările între izbucnirile puterii de viață ce domnește aci. Și vei simți din nou fiorul acela din fața atotputerniciei naturii în exuberantele ei dezlănțuiri. Nu numai felurimea în sute de neamuri, dar numărul uneori, gloata, neînchipuita desime a păsărilor ce mișună aci, se strîng ori se ridică întunecînd zările, aduc acea nelămurită neliniște simțită în pragurile neînchipuitului.
Ciudații pelicani gușați, rămășițe din eocen, lopătarii albi cu cioc lățit la vîrf, stîrcii purpurii, cenușii sau albi ca zăpada, cormoranii negri cu uitătură cruntă, culicii și țigănușii cu ciocuri lungi și încovoiate, lebedele mărețe, și toate gîștele, și toate rațele, și tot mărunțișul mișunînd peste țărmuri, ploieri, fluierari și prundași, și toți pescărușii și martinii, toată gloata zburătoarelor care au trecut mările, munții și hotarele Pămîntului, se îmbulzesc aici, țîșnesc ca împroșcate de stufuri, acoperă ghioluri, brăzdează cerul și umplu smîrcurile și glodurile Deltei.
O ridicare din luciu de apă a mii și mii de gîște, săltate toate într-un singur avînt, în mișunătoarea pădure de aripi, e ca o prăbușire de ceruri rostogolite într-un asurzitor cataclism. Și înțelegi că e aci o neînfricată putere de viață, care ține cumpănă hîdei viermuiri clocotind din adîncimi și mîluri.
[...] Și totuși, singuratic în pîlc de papură, ceasurile acelea de înserare îți aduc întotdeauna și un farmec deosebit, căci Delta, plină de contraste, la orice încruntare știe să alăture un zîmbet. Și sînt acolo, în fundurile Deltei, apusuri de soare uneori glorioase, cu mărețe țîșniri de flamuri și topiri bogate de aur, și sînt alteori de o nespusă delicateță, cu culori și nuanțe de pastel, atît de fragede, de limpezi și îmbinate, de parc-ai putea face un cîntec din ele. Cîteodată, soarele stins de raze, ca un trup greu, se împunge în sulițele trestiilor și îneacă zarea întreagă cu sînge, mai închegat și mai închis cu cît se împletește cu noaptea. Alteori totul se desfășoară în învăluirea unui cenușiu foarte fin de mărgăritar, abia suflat cu un abur vioriu. Încet, peste ape, se lasă înserarea. Se sting unele zvonuri și chemări și se nasc altele mai tainice.
Dar printre acestea, otrăvind încîntările iar, s-a înălțat, subțire, cumplita vestire a poporului țînțar ce se ridică acum războinic din ascunzișurile zilei. Și e numaidecît o înspăimîntătoare putere răbufnită din stufuri și ierburi ca să cotropească lumea. E un iureș peste om și peste vite. De aceea, pentru omul care înnoptează în Deltă, pologul e de tot atît neapărat folos, cît e și vîsla pentru lotcă. Altfel e o neputință sau iad. Roi nesfîrșit și des te înconjoară ca o ceață mișcătoare, din care țiuie sfredelitor de subțire războinica vestire a țînțărimii asmuțite peste pradă.
Ești iute năpădit și, în deznădejdea apărării, culegi pumni întregi de trupuri moi de pe fața cotropită de grămădiri lacome, nici o clipă oprite. Și pînă la urmă, cu obrazul și ochii ascunși în palme și îndoitura cotului, orbit, împuns, bășicat, usturat, fugi la ocrotirie de fum ori la adăpost de polog, ca să nu rămîi acolo, biruit sub desimea de ciocuri care vrea să-ți sece trupul de sînge și să-ți otrăvească carnea. Sub această înfricoșată putere fug și vitele, iar mistreții se tăvălesc în noroaie punînd peste ei scoarță groasă și tare. Numai păsările ocrotite de pene tari și de pufuri adînci ori jivinele cu blănuri înalte și dese pot ține piept acelei sîngeroase stăpîniri. Iar prin alte locuri, în plină zi și soare de vară, Delta mai slobozește din tainițele sale și altă mișunare de viață; pacostea cea mare a tăunilor. Atunci, sub înțepăturile ca de viespe ale acelor mulțimi înverșunate, strechie vitele și pătimește dureros omul.
Căci peste tot, în miez de vară, e numai izbucnire și clocot de viață în inima Deltei...
Constantin Rosetti-Bălănescu
”Din carnetul unui vânător”
editura AGVPS din RPR 1963
Foto: Alexandru Cercel
