Vânătoarea în Neolitic: Cultura Gumelnița

Gumelnița este una din culturile emblematice ale preistoriei europene, caracterizată prin producția unei ceramici originale ce includea vase de cult și statuete antropomorfe. Localizată în Neolitic, în mileniul al cincilea înainte de Hristos (4700-3950 î.Hr.), această civilizație cuprindea un teritoriu foarte mare la nord și sud de Dunăre: sudul Basarabiei, țărmul Mării Negre, sud-estul României, jumătatea estică a Bulgariei (unde este denumită Karanovo VI) și chiar malul Mării Egee. Cultura Gumelnița își datorează numele măgurii aflate în apropierea localității Oltenița, județul Călărași.

Practicarea agriculturii și creșterea animalelor domestice lua avânt în perioada culturii Gumelnița iar vânătoarea tindea să ocupe un loc secundar în procurarea resurselor de hrană. Speciile de plante cultivate erau: alacul, grâul domesticit, orzul, lintea, hrișca urcătoare și spanacul sălbatic. De asemenea se foloseau și plante medicinale precum mătrăguna, troscotul sau piperul bălții. Animalele crescute de gumelnițeni erau în primul rând vitele, apoi oile, caprele, și într-o măsură mai mică porcii.
Uneltele erau în principal din piatră (silex, obsidian), oase sau coarne de animale, dar, spre sfârșitul Neoliticului, au apărut și câteva unelte din aramă. Oamenii se așezau în luncile râurilor deoarece acestea ofereau un complex de resurse: apă, pește, teren agricol fertil, pășuni pentru animalele domestice, lemn, materiale de construcții diverse (stuf, lut), vânat de pădure și de stepă.

Datele privind practicarea vânătorii și pescuitului din perioada Culturii Gumelnița provin din localități aflate în principal în Lunca Dunării și în Câmpia Română.
Până să aflăm însă ce se vâna în sud-estul României, să ne imaginăm cum arăta mediul acum 6000 de ani, folosindu-ne de informațiile oferite de Constantin C. Giurescu în cartea sa „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi”:

„Nici Bărăganul nu e lipsit total de pădure...”

Acum 2000 de ani teritoriul României era acoperit în proporție de 75% de păduri iar codrii se întindeau neîntrerupt de la Carpați până la Dunăre. Cu încă cinci milenii mai înainte ne putem imagina un decor similar, deoarece influența antropică asupra mediului era încă mică, în ciuda practicilor de incendiere a pădurii pentru creșterea suprafețelor agricole. Datele despre pădurile din zona Luncii Dunării și a Câmpiei Române, deși provin din Evul Mediu și Epoca Modernă le putem considera un bun reper deoarece multe trupuri de pădure au rămas neatinse de mâna omului sute și chiar mii de ani. Până în anii '60 ai secolului XX Dunărea a avut pe malurile ei cel mai mare Salicetum (întindere de pădure de salcie) din Europa*. Bărăganul, cea mai cunoscută stepă de pe teritoriul României, nu era cu totul lipsit de păduri, ne spune Constantin C. Giurescu. Pădurile de câmpie se găseau în trupuri răzlețe, în special pe malul apelor. Stejarul era specia cea mai răspândită dar se găseau în mod surprinzător și păduri de ulmi, frasini, arini. Pădurea de corn era și ea răspândită precum și cea de tufani, peri pădureți, porumbari. Aceste păduri, deși au supraviețuit în trupuri foarte mici, sau au dispărut cu totul, au lăsat totuși numeroase toponime în Câmpia Română, în zona râurilor Ialomița, Mostiștea, Dâmbovița, Argeș, și până la Dunăre.

Conform datelor colectate de Adrian Bălășescu, Dragoș Moise și Valentin Radu, privind paleoeconomia comunităților gumelnițele, vânătoarea se practica pe tot parcursul anului, speciile cele mai importante fiind: cerbul, mistrețul, bourul și calul sălbatic. Ocazional se vânau și căpriorul, jderul, pisica sălbatică, râsul, ursul. Din mediul acvatic se recoltau raci, diverse păsări. Pescuitul avea, în mod normal, o pondere mai mare în localitățile de pe malul Dunării și cel al Mării Negre - Hârșova, Luncavița, Năvodari. Speciile prinse cu năvoade, și probabil cu ace primitive ce nu semănau ce cele de azi, erau: sturionul, știuca, bibanul, crapul, șalăul, pe râuri, și dorada pe malul mării. De asemenea se mai culegeau midii, scoici, melci și diverse moluște.

Vânătoarea și pescuitul pe Valea Mostiștei

Informații privind animalele vânate pe valea Mostiștei în perioada Neoliticului găsim în lucrarea de doctorat a lui Theodor Ignat „Cultura Gumelnița pe Valea Mostiștei”. La Sultana, lângă Mânăstirea, județul Călărași, vânătoarea reprezenta o ocupație secundară, dar se vânau intens mistreți și cervide. Hrana era completată de specii locale de pești precum plătica, știuca, crapul, șalăul, bibanul. De asemenea se prindeau și sturioni, ce ajungeau în valea Mostiștei din Dunăre, în perioada de creștere a nivelului apelor.
Urcând în amonte pe apa Mostiștei, în așezările de la Vlădiceasa, Șeinoiu și Măriuța, speciile cele mai vânate erau bourul, cerbul, calul sălbatic și mistrețul.

Ofranda întemeietorilor de pe Neajlov

Gumelnițenii locuiau în case din chirpici, cu acoperișuri din bârne groase acoperite cu stuf, în așezări fortificate cu valuri de pământ, plasate pe maluri înalte ale râurilor.
O descoperire unică în arheologie este o ofrandă făcută de gumelnițeni la întemeierea unui sat neolitic aflat în apropiere de apa Neajlovului, la Bucșani, județul Giurgiu.
Înaintea începerii construcției locuințelor, vânătorii au pus într-o groapă, așezat pe partea dreaptă și cu picioarele strânse sub piept, trupul unui bour decapitat. Bourul vânat avea între 4 și 9 ani, o înălțime la greabăn de 143 cm și cântărea 700-900 kg. Arheologii, Cătălin Bem și Adrian Bălășescu, au văzut în acest gest ritual o asemănare cu mitul fondatorului care oferă un sacrificiu pentru a asigura protecția și durabilitatea construcției sale - mitul meșterului Manole.

Diversitatea vânatului pe valea Teleormanului

Mergând spre vest, pe valea Teleormanului, între Lăceni și Măgura descoperim un mediu dificil în care așezările neolitice permanente s-au întemeiat târziu. Se pare că zona era traversată de mai mulți afluenți ai Teleromanului, avea o rețea destul de mare de lacuri și era expusă des inundațiilor.
Cercetătorul Radian Romus Andreescu, ne oferă câteva informații despre animalele sălbatice vânate în zonă - dintre păsări au fost identificate rața mare, stârcul cenușiu, lebăda, iar dintre mamifere, o varietate foarte mare - castorul, cerbul, căpriorul, iepurele, mistrețul, ursul, calul sălbatic, lupul, vulpea, viezurele, jderul de copac și pisica sălbatică. Una dintre descoperirile arheozoologice importante din zonă a fost un somn de 55 kg.
Toate acestea „sugerează existența unui mediu bogat în lacuri, bălți, terenuri mlăștinoase, păduri, printre care se găseau spații deschise”...

Vânatul mare trăia la șes

O observație interesantă a cercetătoarei Diana Bindea, ce nu privește cultura Gumelnița dar care are la bază descoperiri faunistice transilvănene din Neolitic, este aceea că răspândirea speciilor de animale pe care astăzi le asociem cu pădurile de altitudine, era mult mai mare în perioada preistorică. Ursul, cerbul, mistrețul trăiau și la altitudini mici, în pădurile din câmpie.



Fotografii:
Vas antropomorf - Muzeul Gumelnița, Oltenița
Harta pădurilor din Bărăgan - Al. Burnea 1974
Coarne de cerb din Neolitic - Muzeul Dunării de Jos, Călărași
Așezare gumelnițeană pe malul Mostiștei, Sultana-Malu Roșu, Călărași
Reconstituire locuință gumelnițeană cu o singură încăpere, CIMEC
Râul Teleorman

Surse foto:
Muzeul Gumelnița - Oltenița,
Muzeul Dunării de Jos - Călărași,
Registrul Arheologic Național - CIMEC, CIMEC,
Harta pădurilor din Bărăgan de Al. Burnea 1974, inclusă în „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi” de Constantin C. Giurescu, ed. Ceres, București 1976

Bibliografie:
„Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Constantin C. Giurescu, editura Ceres, București 1976
„Cultura Gumelnița pe valea Mostiștei” - Theodor Ignat, editura Muzeul Municipiului București 2018
„Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos XXII” - culegere de articole și comunicări, editată de Muzeul Dunării de Jos, Călărași, Daim P.H. 2005
articole de: A. Bălășescu, D. Moise, V. Radu, C. Bem, A. Bălășescu, Diana Bindea

Text: Alexandru Cercel