Cutițul de vânătoare în viziunea unui Haiduc

Discutăm astăzi despre caracteristicile unui cuțit potrivit pentru vânătoare cu Bogdan Adrian Roșca, omul din spatele mărcii Haiduc, meșter bine-cunoscut în breasla făuritorilor de cuțite din România. Conturăm împreună profilul cuțitului de vânătoare specializat, apoi pe cel al unui cuțit universal și, la final, primim câteva sugestii pentru a face o alegere bună.

Cum ai început această artă?

Ambii bunici și tatăl meu au fost vânători din zona Buzăului. Unul dintre bunici a fost militar de carieră, parașutist, și făcea un pic de fierărie și cuțite. Cum așchia nu sare departe de trunchi, prin 2010 am apucat și eu această cale: la început puneam mânere lamelor cumpărate, Lauri, Polar, Mora, în general rat tang-uri, apoi am vrut sa încerc full tang-uri, am luat un polizor, oțel și am început să experimentez. Am ales numele Haiduc după numele câinelui părinților, un ciobănesc de Bucovina, pentru că mi s-a părut potrivit pentru o unealtă pe care o iei cu tine oriunde în natură. 

De profesie sunt grafician, licențiat în arte plastice la secția sculptură. Această instruire m-a ajutat să fiu foarte atent la detalii. Îmi place, de exemplu, să dau forma mânerelor manual, nu doar prin polizor. Un cuțit bun trebuie sa îmi doresc să îl păstrez. La început chiar asta făceam, păstram cuțitul o lună două pentru a lucra cu el, pentru a înțelege ce detalii de design sunt utile, și abia apoi îl vindeam. Utilitatea unui cuțit mă interesează cel mai mult.

Cuțitul de vânătoare

În primul rând nu cred că există un cuțit pur românesc. Dacă ar fi să enumăr câteva caracteristici ale cuțitelor autohtone, țărănești, aș spune că sunt cât mai simple, rat tang, cu mâner primitiv din lemn și lamă adesea forjată dintr-o coasă veche. Apoi ar mai fi două perspective asupra cuțitului de vânătoare: cea a orășeanului și cea a localnicului. Vânătorii orășeni preferă modele scumpe, cu mânere și lame deosebite pe care le folosesc destul de rar. Localnicii folosesc un cuțit ieftin, mic, foarte tăios, subțire și cu un pic de burtă, potrivit pentru jupuire. 

În viziunea mea cuțitul de vânătoare ar trebui să aibă o lamă scurtă de 10, maximum 12 cm, rat tang, să fie ușor, până în 150 g, cu un mâner din lemn sau micarta. Micarta este un material sintetic foarte aderent și potrivit pentru folosire intensă. Oțelul cuțitului de vânătoare trebuie să fie dur iar tăișul tip full flat sau convex, cu un secundar ce oferă rezistență. Duritatea oțelului aș recomanda-o la 62 HRC, sau un minim de 60 și un maximum de 64, pentru că tăișul trebuie să țină mult.
De reținut că nu întotdeauna duritatea mare înseamnă și retenție a tăișului, deși de cele mai multe ori sunt sinonime! Dacă folosesc intens un cuțit îmi trebuie duritate mai mică – prefer să tai mai mult, nu să sparg oase. De asemenea prefer o lamă din oțel carbon pentru că acest material este mai maleabil și se ascute imediat.

Un cuțit de vânătoare folosit în teren pentru jupuit și tranșat – iepure, căprior sau mistreț – trebuie însoțit de o unealtă de ascuțit. Toate tăișurile se tocesc la utilizare. Țineți oricând o piatră mică în traistă sau în rucsac. Eu recomand piatra ceramică Spyderco cu două laturi – una medie și una fină. Se folosește de obicei cu apă sau ulei, dar merge foarte bine și fără acestea în teren. 

Cuțitul universal

Dacă ar fi să am un singur cuțit cu mine aș alege un profil mai versatil, căruia eu îi spun universal. Acesta ar avea în continuare potențial pentru a fi folosit la vânătoare dar, dacă nu aș tranșa toată ziua, l-aș putea folosi și la camping, la a tăia crengi, surcele, la grătar, inclusiv la a găti. Practic ar fi un cuțit outdoor, foarte util și în afara sezonului de vânătoare. Cuțitul conceput de mine pentru acest scop este mai lung, de 14 – 16 cm, full tang, cu lamă lată, fără gardă, fără ricasso, pentru a proteja degetele și a fi potrivit pentru tocat. Mâner din lemn, greutate de aproximativ 200 g și duritate de 60 – 63 HRC. 

Cum ai alege un cuțit?

Personal aș începe cu abilitățile proprii și cu așteptările de la un cuțit. Mai întâi aș alege ceva ieftin, aș acumula cunoștințe în domeniu, aș învăța utilizarea corectă de la colegi experimentați și abia apoi aș stabili un buget pentru un cuțit potrivit pentru mine. Spre exemplu francezul Opinel este, paradoxal, un cuțit foarte bun și foarte ieftin – nu prea întâlnești așa ceva! La nivelul următor, un pic mai scumpe și mai robuste, sunt cuțitele suedeze Mora. Pentru un buget mai mare aș vorbi de un cuțit făcut la comandă. Din profilurile discutate aici aș alege un cuțit universal pentru început și abia apoi aș trece la o unealtă specializată.
Prețul cuțitelor din comerț implică celebritatea mărcii și tipul de oțel. Cuțitele realizate manual implică viziune personală și foarte multă muncă – prețul este determinat în primul rând de resursa umană! Materialele devin secundare când realizarea unui cuțit poate dura o săptămână. 

Foto: Bogdan Adrian Roșca, Alexandru Cercel
Text: Bogdan Adrian Roșca, Alexandru Cercel