E o armă veche cu două ţevi. E arma tatălui, e arma bunicului, sau poate e arma unui bătrân... În permis scrie doar "belgiană". Dar care e povestea ei ? Oare cine a făcut-o, oare când... ?
În secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX, în oraşul belgian Liege s-au produs sute de mii de arme de vânătoare cu diferite nivele de înfrumuseţare, cu diferite denumiri sau sub simplu anonimat. Toate aceste arme au trecut însă aceleaşi teste de rezitenţă şi au primit aceleaşi poansoane de acceptare.
Datorită exportului masiv al prolificului centru industrial, multe arme de vânătoare au ajuns în perioada interbelică şi în România. Pe norocoasele supravieţuitoare se pot vedea şi astăzi marcajele evidente ale oraşului Liege. O parte dintre marcaje pot fi recunoscute uşor, însă nu ne ajută să concluzionăm mai mult decât... "e belgiană!"
Cele mai cunoscute poansoane ale unei arme belgiene sunt:
Perron (obelisc reprezentativ al oraşului Liege) – marcaj de inspecţie a armelor, utilizat din 1853;
Litere mari de tipar cu steluţă deasupra – sunt marcaje personale ale controlorilor, tip utilizat din 1877;
ELG într-un oval încoronat – marcaj de aprobare finală a armei, utilizat din 1893;
PV sub un leu stilizat – marcaj pentru trecerea testului cu pulbere fără fum, utilizat în perioada 1898 - 1968.
Când a fost făcută arma?
Anul de fabricaţie poate fi reprezentat de o literă mică, latină sau grecească, sau de alt simbol stabilit de armurier. Chiar dacă simbolul este vizibil pe bascula armei sau pe ţevi, acesta nu poate fi interpretat dacă arhiva armurierului a dispărut. Se poate totuşi stabili un interval de timp analizând tipurile de marcaje folosite pentru: şocurile ţevilor, presiune, calibru etc. De exemplu: 12 C într-un romb este un marcaj de calibru utilizat în perioada 1898 - 1924.
De cine a fost făcută arma?
Krupp sau Cockerill? – o eroare foarte comună este aceea de a confunda numele de pe ţevi cu numele producătorului. Ţevile erau cel mai adesea subcontractate de către armurierii belgieni uzinelor Krupp din Germania sau Cockerill din Belgia. Numele armurierului este însă cu totul altul şi poate fi găsit pe şina dintre ţevi, pe basculă, sau poate fi reprezentat de un poanson pe care neiniţiaţii îl pot trece uşor cu vederea. Există însă şi posibilitatea ca marcajul să lipsească cu desăvârşire de pe armă, deoarece nu toţi negustorii de arme erau şi producători. Majoritatea comandau piese distincte micilor meşteşugari, ce se găseau cu miile în împrejurimile oraşului, şi apoi vindeau produsul finit în magazinul propriu.
Mai departe, pentru a adânci cercetarea, trebuie să apelăm la specialişti. Cei mai indicaţi oameni pentru a "citi" aceste semne sunt membrii asociaţiei "Prietenii Muzeului Armelor din Liege", un grup de colecţionari pasionaţi care au identificat foarte multe nume de armurieri, şi cărora le duc vestea mai departe prin intermediul paginii de internet Littlegun.be.
Trebuie amintit că, deşi oraşul Liege a cunoscut o aglomerare uriaşă de armurieri, de la mici meşteşugari la industriaşi, în preajma celui de-al Doilea Război Modial majoritatea producătorilor au dat faliment, iar mare parte din arhivele inestimabile s-au pierdut. De aici şi lipsa unei garanţii a identificării complete.
Specialiştii Littlegun.be sunt însă capabili facă o descriere satisfăcătoare a unei arme, pe baza unor fotografii (clare şi macro) şi în schimbul plăţii unui abonament pentru site. Dintre membrii asociaţiei, Alain Daubresse corespondează cu cei care solicită informaţii, iar Guy Gadisseur se ocupă cu "scotocirea" cataloagelor existente. Guy este născut în 1946 şi este specialist în arme de secol XIX produse în Liege, pe când inginerul Alain, născut în 1954, este specialist în arme de mici dimensiuni şi curiozităţi tehnice. Solicitarea identificării se poate face pe pagina de contact a site-ului lor. De asemenea se pot cumpăra de la asociaţie şi câteva cărţi interesante, cu valoare de dicţionar, despre armurierii din Liege.
Pentru a înţelege mai bine complexitatea comerţului cu arme din Liege, citiţi un scurt istoric realizat de Philippe Hausoul, membru al Littlegun.be şi specialist în pistoale din perioada 1854 – 1914.
 |
| Perron de Liege |
"În Principatul Liege armele de foc au apărut de timpuriu, pe la jumătatea secolului XIV. Producţia de arme a cunoscut o creştere uriaşă în prima jumătate a secolului XVII, în perioada Războiului de Treizeci de Ani şi a altor conflicte internaţionale. Poziţia geografică a oraşului a contribuit la consolidarea statutului de centru industrial european.
Dominaţia franceză din perioada 1794-1814 a dus la dispariţia majorităţii armurierilor independenţi, datorită impunerii monopolului asupra manufacturilor.
Odată cu Revoluţia Industrială, începută la sfârşitul secolului XVIII, au apărut primele intreprinderi de prelucrare a metalelor pe văile râurilor Ourthe şi Vesdre, iar în 1834 a apărut fabrica John Cockerill din Valea Benoit. În 1851 compania Falisse & Trapmann a folosit printre primele maşini de prelucrare a pieselor de arme şi a paturilor de puşcă.
În „secolul de aur” (1814-1914) manufacturierii domestici independenţi au crescut din nou ca număr, ajungând la 8.000 de persoane în 1896. Numărul producătorilor mari de arme a crescut şi el: de la 36 în 1816, 97 în 1856, 174 în 1884, până la 195 în 1909. Majoritatea acestora erau de fapt comercianţi, ce comandau arme sau piese manufacturierilor domestici, şi apoi le vindeau ca produs finit cumpărătorilor. Pentru a face faţă comenzilor importante de arme de lux sau militare, producătorii concurenţi puteau stabili parteneriate temporare. Singurele întreprinderi care aveau capacitatea de a produce integral arme în propriile ateliere au fost Fabrique Nationale şi Établissements Pieper.
 |
| Ecole d'Armurerie Liege |
Prima Şcoală de Armurerie din Liege a fost înfiinţată în 1897, la iniţiativa lui Leon Mignon, pentru a satisface cererea de lucrători profesionişti. Iniţial şcoala era administrată în comun de producători, stat şi primărie.
Între 1830 şi 1907 s-au înregistrat 6.331 de patente belgiene în domeniul armelor de foc. Primele cifre de producţie oficiale datează din 1823 când s-au testat 107.173 de arme. Recordul absolut datează din 1907, când s-au testat 1.549.479 de arme."
Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel, Littlegun.be
În vasta colecţie de arme istorice a Muzeului Militar Naţional "Regele Ferdinand I" din Bucureşti, se găsesc superbe exemplare de arme de vânătoare - de la arbalete medievale, la puşti cu cremene, la moderne arme basculante.
Una dintre cele mai frumoase arme expuse în secţiunea de Istorie Modernă, este chiar puşca de vânătoare a lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al statului naţional România.
Aşezată sub un drapel de epocă, arma atrage imediat privirile prin delicateţea sa şi prin bogăţia decoraţiunilor.
Această armă este capodopera armurierului parizian Lepage Moutier şi a fost dăruită de împăratul Napoleon III domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1860. Este o armă cu cocoaşe exterioare şi sistem de aprindere "cu broşă". Patul, bascula şi antepatul sunt luxos ornamentate cu motive animaliere şi florale, şi poartă monograma aurită a domnitorului: "AIC". În cutia tapisată cu pluş bleumarin sunt aşezate două seturi de ţevi, unelte de întreţinere şi matriţe pentru plumbi.
Sistemul numit "cu broşă" este o soluţie tehnică intermediară ce a făcut trecerea de la încărcarea armelor pe la gura ţevii, la încărcarea direct prin cameră cu un cartuş prefabricat. Acest sistem a fost patentat în 1836 de către armurierul francez Casimir Lefaucheux. El a inventat un tip de armă basculantă şi un cartuş de carton mult mai eficiente şi mai uşor de folosit pentru acele vremuri.
Cartuşele tip Lefaucheux conţineau: glonţul conic, pulberea, capsa detonantă aşezată pe peretele lateral, şi un cui percutor plasat perpendicular pe capsă.
Armele "cu broşă" sunt uşor de recunoscut prin observarea unei scobituri în camera cartuşului. La introducerea cartuşului în ţeavă, cuiul percutor ieşea prin scobitură şi putea fi lovit direct de către cocoşul exterior al armei. Bineînţeles că acest sistem nu a prezentat prea multă siguranţă la descărcarea accidentală, şi s-a bucurat doar temporar de popularitate la jumătatea secolului XIX.
Mai multe fotografii în albumul de pe Facebook dedicat Armei Domnitorului.
Vizitaţi Muzeul Militar Naţional pentru a putea admira şi alte bijuterii ale armurierilor europeni.
Text şi foto: Alexandru Cercel
- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut,
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările,
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărărea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Mihai Eminescu
163 de ani de la naşterea poetului naţional
Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?
Mihai Eminescu
După numărul mare de indivizi observat în România se poate într-adevăr spune că „dacă vedem vreo pasăre răpitoare plutind pe cer, este posibil să fie Şorecarul Comun (Buteo buteo)”. Deşi la jumătatea secolului trecut specia era răspândită în zona colinară a Transilvaniei, acum poate fi observată pretudindeni în câmpiile ţării. Populaţia din România este în mare parte sedentară, însă iarna unii indivizi migrează la noi din ţările nordice.
Şorecarul Comun poate fi adesea observat planând, dar postura sa tipică este pânda pe câte un arbore, stâlp, movilă sau căpiţă. Datorită mărimii sale şi coloritului brun, observatorii neiniţiaţi îl consideră a fi acvilă. Şorecarul Comun este însă o pasăre de talie mijlocie, având o lungime totală de cca. 50cm şi o anvergură a aripilor de aproximativ 100cm. Culoarea prezintă numeroase variaţii în funcţie de vârstă şi sex, dar în general este brună închis în partea superioară a corpului şi mai deschisă în cea inferioară. Ciocul este negru, picioarele galbene iar coada este barată de cca. 11 dungi transversale. Şorecarul Comun, după cum îi spune şi numele, este specializat în prinderea rozătoarelor şi a altor animale mici pe sol, fiind foarte folositor agriculturii.
Nu se vânează fiind protejat, ca toate răpitoarele de zi şi de noapte, de Legea Vânătorii.
Text: Alexandru Cercel
Surse: „Păsările vânătorului” - Constantin Rosetti-Bălănescu, ed. AGVPS 1957
„Păsări comune din România” – colectiv autori, ed. Gloria 2010
În secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX, în oraşul belgian Liege s-au produs sute de mii de arme de vânătoare cu diferite nivele de înfrumuseţare, cu diferite denumiri sau sub simplu anonimat. Toate aceste arme au trecut însă aceleaşi teste de rezitenţă şi au primit aceleaşi poansoane de acceptare. 
