"O vînătoare de viezuri"

La 1 august se deschide sezonul la viezure. Să vedem cum se desfăşura o astfel de vânătoare cu peste un secol în urmă, citind amuzanta povestire a lui A. Petra, publicată în revista Diana nr.8/1903:

Era pe la finele lui Septemvrie.

Liceul, unde îmi făceam studiile se închisese din cauză că se ivise printre noi cîte-va cazuri de influenţă. ’Mi aduc aminte că atunci am zăcut şi eu vre-o 2 zile de această teribilă boală. Nu de alta, dar ca să dau şi eu modestul meu concurs la suspendarea cursurilor. Un adevărat „concurs”.

Care de care ne întreceam să fim mai bolnavi, şi dacă nu se svonia că medicul liceului va visita pe acasă pe toţi bolnavii şi pe cari ’i va găsi că se prefac, vor fi pedepsiţi, nu ştiu zău pe cîţi ne prăpădea influenţa. Dar – cum am spus – cursurile s’au suspendat, mai cu concursul nostru, mai cu al acelor într’adevăr bolnavi şi cu al profesorilor, cari obosiţi şi ei – doar incepuse cursurile de o lună! – aveau se vede nevoie de repaus, şi trenul ne ducea cu o repeziciune nebună spre casă.

Era par’că şi el mai vesel de bucuria noastra şi nici nu mai hodorogia aşa trist ca atunci cînd ne-a adus la şcoală. Uf! Ce marş funebru ne-a cîntat atunci! Acum din contra, era aşa de bine dispus şi nici nu mai opria la ori-ce staţie, numai să ne ducă mai repede acasă.

Am sosit aşa cam pe la prînz.

Voiţi poate să vă descriu poziţiunea şi frumuseţile satului meu? Nu există sat mai frumos ca satul meu, şi nu se găseşte, în toată lumea o posiţiune mai pitorească ca petecul acela de pămînt, pe care e situată casa noastră. Apa din isvorul din grădina noastră e mai dulce ca toate apele din lume, mai dulce chiar şi de cît apa Dîmboviţei, cu toată reclama ce i-o face poetul că „cine-o bea nu se mai duce”.

La cîţi-va chilometri de sat încep munţii, cari despart valea Mureşului de Secuime şi la poalele acestor munţi avem şi noi o sfoară de moşie. Pe această moşie pasc caprele noastre şi caprele sălbatice. Recolta porumbului o facem parte noi, parte urşii, dar cea mai mare parte viezurii.

În anul acela viezurii mi se pare că aveau de gînd să fondeze un stat pe moşia noastră, sau erau adunaţi în vre-un congres că prea erau mulţi. În diferite părţi ale pădurei au fondat cîte-o colonie. Pînă la porumburi aveau şosele, dintre cari nici una nu era făcută cu zile de prestaţie.

Tatăl meu e un mare vînător (mă miram eu cui seamăn!). E constatat de alt fel transmisiunea prin ereditate a diferitelor caractere, pasiuni, obiceiuri etc. Mai în tot-d’a-una descendentul seamănă cu ascendentul. Romînul spune: „Aşchia nu sare departe de tulpină”, iar d-rul Urechia zice: „Ce naşte din pisică...”

Un frate al meu nici nu vrea să ia puşca în mînă. Odată numai nu ştiu ce a avut de împărţit cu doi gendarmi că le-a luat puştile la amîndoi şi le-a dus la comănduire. Ce a păţit acolo nu ştiu, că de atunci s’a jurat să nu mai pună mîna pe puşcă. Dar fiind că moştenise ceva de la tatăl meu din pasiunea vînătoarei – singura moştenire de alt-fel, – ’şi procurase cîte-va curse cu cari mai încălţa cîte-un viezure.

– Vine iarna şi nu e bine să-i laşi desculţi că pot să capete influenţă – zicea el, făcînd aluzie la epidemia care ne a făcut să întrerupem cursurile.

În fundul tîrlei îmi arată atîrnate patru piei frumoase de viezure.

– Azi am să-i cînt prohodul la al cincilea!

Plecăm toţi trei, eu, tatăl şi fratele meu la vizuinile viezurilor. Tatăl meu cu „rugina” la spinare. Nu voia să se despartă de ea. Şi într’adevăr că’şi merita porecla. Numai patul nu era ruginit, căci era de lemn, dar încolo nici cel mai bun artist nu i-ar fi putut face floricelele cari i le-a făcut rugina.

O cursă era nemişcată la locul ei, aşezată la intrarea vizuinei, legată de un fag din apropiere. Nu se observa de loc. Totul era acoperit bine cu un strat de frunze uscate. Toate eşirile de alături erau astupate bine cu bolovani, aşa că viezurele trebuia să dea în cursă. Am lăsat cursa acolo şi am plecat spre altă vizuină.

– Mîine o să am plăcerea să vă presint pe proprietarul acestei fortăreţe. Azi nu primeşte visite.

Era pe înserate.

Peste vîrfurile fagilor, îngălbeniţi de asprimea toamnei, soarele ’şi trimetea ultimele raze aurii. În poiana din culmea dealului zărim două sprintene căprioare, cari eşiră la păşune. Mierlele treceau ca săgeata, speriate din culcuşurile lor. În liniştea misterioasă a pădurilor începea o nouă viaţă.

– Ei drăcia dracului, să scii că mi-a furat cursa.

El legase cursa de o cracă mare tăiată. Craca era vîrîtă în vizuină cît a încăput de adînc, iar cursa nicăiri. 
Tragem de cracă şi trăgeam mai tare ca bulgarii când au voit să scoată luna din baltă.

Ce se întîmplase? Viezurele căzuse în cursă şi intrase în vizuină, trăgând după el şi craca de care era legată cursa. Acum cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul nu voia să iasă cu nici un chip din vizuină. Trăgînd cu putere de cracă am ajuns să punem mîna pe lanţul cursei şi să zărim o labă a viezurelui.

Şi ori-cît ne-am mai opintit a fost imposibil să’l scoatem la iveală.

– Staţi că’l fac eu să iasă, zice tatăl meu.

’Şi-a golit puşca de încărcătura mare cu care plecase de acasă, a lăsat o singură alică şi a tras în vizuină. O detunătură puternică resună în liniştea pădurilor. Viezurele era mort. Alica ’i intrase drept în piept. L’am scos afară cu uşurinţă.

– Vezi ce repede a eşit!

Am examinat cum s-a prins...

Cursa, era o cursă americană cu talpă. El călcase pe o margine a ei. Coardele au sărit şi un cui de la coarde a intrat prin o unghie a viezurelui. A fost o întâmplare. Dacă nu apuca unghia viezurele scăpa. De obiceiu cînd calcă în cursă i-apucă toată laba şi atunci e sigur că nu mai scapă.

Cînd am sosit acasă era tîrziu.

N’am dormit toată noptea. Gîndurile mele erau la viezurii din pădure şi făceam fel de fel de planuri cu aş putea să mă împărtăşesc mai des de plăcerile ce le oferă farmecul pădurei. În noaptea aceia am pus la cale un plan frumos, măreţ, ideal: să mă fac vînător.

Şi iată-mă:

Maestru de vînătoare al Societăţei Diana

A. Petra

Sursa:
DIANA Revista Vînătorilor
Anul I, nr. 8 – Bucureşti Noiembrie 1903
Biblioteca Centrală Universitară București
Foto Colecția Costică Acsinte Slobozia

110 Ani de Presă Cinegetică

110 de la apariţia primei reviste de vânătoare româneşti:
Diana, Revista Vânătorilor, Bucureşti 1903. 

Revista Diana a apărut la începutul secolului XX, perioadă în care România era un stat independent cu o situaţie politică şi economică stabilă. Societatea românească se afla în plin proces de occidentalizare și avea acces la diverse publicaţii românești și străine, în special franțuzești.
Iancu Sagasta-Bălănescu, pasionat vânător și spirit întreprinzător, a observat lipsa unei reviste românești de specialitate vânătorească şi, după ce a pus bazele Societăţii Vânătorilor "Diana" din Bucureşti în februarie 1903, a creat cu eforturi financiare personale, prima publicaţie de propagandă şi cultură vânătorească din România.

Sezonul de vânătoare din 1903

Diana avea formatul unui ziar cu opt pagini, 

cuprindea editoriale serioase, povestiri hazlii 

și articole instructive despre arme şi câini. 

Pe lângă povestirile sale despre "brânzoi", scrise într-un stil comic inconfundabil şi într-o limbă românească neaoșă, Sagasta-Bălănescu a abordat în revista sa probleme de actualitate şi a îndemnat vânătorii să slujească binele comun. Editorialele sale, deseori critice, îndemnau cititorii la respectarea legii şi a eticii vânătoreşti.

Revista Diana a fost prima publicaţie ce a contribuit la educarea vânătorilor din Regatul României şi la formarea unei culturi cinegetice locale. Poate că acesta este cel mai mare merit al fondatorului său.

Se cuvine nu numai să ne amintim de munca de pionierat a lui Iancu Sagasta-Bălănescu, ci să încercăm să ducem mai departe inițiativele sale. Deşi o revistă de vânătoare tipărită este acum un mijloc desuet de transmitere a informaţiilor, există alte mass-media precum: revistele online, forumurile, blogurile, televiziunea prin internet sau rețelele de socializare, ce pot populariza idei valoroase şi pot contribui la consolidarea unei comunităţi şi a unei culturi vânătoreşti naţionale.

În final merită să-i salutăm pe acei idealişti care au crezut în puterea educativă a cuvântului scris, şi au reuşit cu sacrificii personale să transmită mai departe pasiunea pentru vânătoare prin intermediul revistelor lor: 
Diana, Vânătorul, Vânătoarea în România, Revista Vânătorilor, Carpaţii, Basarabia Vânătorească, Vânătorul, Vânătorul şi Pescarul Sportiv, Vânătorul şi Pescarul Român, Carpaţii post-decembristă, Diana post-decembristă, Revista Vânătorilor şi Hubertus. Waidmannsheil!

Puteți viziona pe pagina noastră de Facebook câteva albume cu fotografii din colecţia revistei Diana, aflată în patrimoniul Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti:

Coperta Dianei
Frumoase doamne vânătorițe
Vânători colective
Personalități la vânătoare
Chestiuni vânătorești
Reclame pentru vânători
Sezonul de la început de secol


Text şi foto: Alexandru Cercel

Iarna car, vara caiac

Da, este adevărat, mai este mult până să înceapă sezonul de raţe, dar vânătorul înţelept se pregăteşte din timp, nu-i aşa? În plus este un anotimp potrivit pentru a ne informa despre caiacul de vânătoare. 
În contextul creşterii în România a popularităţii caiacelor şi canoelor pentru excursii şi pescuit, am scotocit internetul pentru a vedea dacă nu s-a creat ceva special şi pentru vânători. Răspunsul vine tocmai din Statele Unite, o ţară cu tradiţie în producerea armelor, ascunzătorilor şi ambarcaţiunilor potrivite pentru vânătoarea la raţe. Producătorul american JacksonKayak a creat două modele de caiace pentru vânători: Orion şi Kilroy pe care le vom analiza în rândurile de mai jos.

Orion este o combinaţie între caiac şi canoe, având o punte deschisă, margini înalte, prora şi pupa acoperite.
Puntea deschisă oferă un spaţiu de depozitare generos putând cuprinde rucsac, set de atrape, doi câini etc. La pupa şi prora se mai pot fixa diferite bagaje folosind corzile elastice, ca la orice caiac de tură. 
Cu ajutorul corzilor de pe margini se poate fixa padela de-a lungul caiacului, sau se pot prinde crengi şi plante din mediul înconjurător pentru a crea un camuflaj complet. Ca şi accesorii, Orion are un scaun cu spătar (foarte util pentru ore lungi de vâslit), un sac rezistent la apă şi două buzunare laterale de plasă, ascunse sub margini. Atuurile acestui caiac sunt spaţiul mare de depozitare, stabilitatea bună, greutatea redusă şi capacitatea de a transporta până la 170 kg. 

Orion vine în două culori de camuflaj - verde sau un fel de ruginiu (numit "deşert") şi are două mărimi - de 3 m ce cântăreşte 23 kg, şi 3,6m ce cântereşte aproximativ 28 kg.

Kilroy este o variantă mai accesorizată a caiacului de vânătoare făcut de Jackson, având un scaun reglabil pe înălţime, un panou de plastic în faţă (cu sertar, burete pentru ace de pescuit, corzi elastice pentru fixat diverse accesorii etc.), un compartiment etanş la pupa, corzi pentru bagaje la prora, dispozitiv de fixat undiţa sau lanseta pe partea laterală. În interior mai este dotat cu ţevi de plastic în care se pot introduce lansetele fără a le îndoi sau agăţa, şi în plus numeroase locaşe unde se pot fixa cutii folosind corzile de pe pereţii laterali.
Datorită centrului său de greutate jos şi al designului podelei, Kilroy este un caiac foarte stabil în care se poate sta în picioare pentru a pescui sau vâsli. 
Modelul Kilroy are lungimea de cca. 3,7 m, o greutate de 31 kg şi vine într-o varietate mare de culori (având în vedere că este recomandat şi pentru pescuit), de la portocaliu sau albastru la kaki.

Preţurile acestor caiace se situează undeva între 3.000 şi 4.500 RON, iar cel mai apropiat dealer se află în Republica Cehă: Kayakfishing.cz Pentru o mai bună impresie asupra caiacelor de vânătoare vizionaţi şi filmele făcute de producătorul american despre Orion şi Kilroy.

Text: Alexandru Cercel
Foto: JacksonKayak
Sursa: James McBeath JacksonKayak

Corturi de vară şi refugii

Ce poate fi mai potrivit vara decât şederea în cort o săptămână prin deltă, pe la munte sau pe undeva pe la ţară...
Pentru amatorii de ieşiri în natură, care consideră statul în cort pe cât de inconfortabil pe atât de atrăgător, iată câteva sfaturi despre cum ar trebui să arate un cort bun de vară şi indicaţii despre unde l-am putea găsi pe meleagurile noastre.

Ferrino Nemesi 2

Cortul de vară ar trebui să aibă următoarele caracteristici: să fie uşor, să fie bine ventilat, să reziste la ploaie. 
Să fie "uşor de vară" înseamnă volum compact (împachetat cu tot cu beţe) şi greutate redusă - ideal 2 kg pentru un cort de două persoane. Pentru o ventilaţie bună vara, alegeţi un cort ce are partea superioară a corpului construită din plasă, şi eventual două intrări pentru mai bună aerisire şi acces mai uşor. Toate corturile sunt făcute să reziste la ploaie, dar cele de vară nu sunt "obişnuite" să stea non-stop o săptămână în ploaie torenţială. Rezistă la cel puţin 3000 mm coloană de apă, ceea ce oferă destulă protecţie, dar, în funcţie de cât plouă şi de cât locuiţi în el, vă veţi confrunta şi cu problema condensului. Condensul apare pe interiorul tendei cortului, ca rezultat al diferenţei de temperatură dintre interior şi exterior, se poate acumula şi picura prin plasa (bună pentru aerisit) a corpului cortului. O altă problemă în caz de ploaie îndelungată este podeaua de fâş care se poate îmbiba cu apă. Pentru o mai bună rezistenţă alegeţi un cort cu podea de rafie (ce adaugă la greutate) sau cumpăraţi în plus o talpă de cort ("footprint") din rafie, pe care să o plasaţi sub cortul deja achiziţionat.

Trimm Delta D

În România nu sunt disponibile chiar toate mărcile cunoscute de echipament, dar avem de unde alege produse foarte bune precum: Ferrino din Italia, Trimm, Hannah, Husky sau Pinguin din Cehia. Recent au apărut şi cele englezeşti de la Vango. Ici colo mai putem descoperi câte un Vaude german, un North Face american sau un cort tip safari pentru maşini de teren.
Cele mai bine vândute mărci de pe piaţa românească sunt în prezent Trimm, Hannah şi Ferrino.
Preţurile pentru un cort de vară de două persoane se situează între 400 şi 700 RON. Culorile disponibile sunt foarte plăcute: verde deschis, kaki, galben închis, vernil. Modele foarte bune sunt Ferrino Nemesi 2 şi Trimm Delta D. 

Hannah Skyline 2

Refugiile sunt simple foi de cort ce pot adăposti 2 - 4 persoane sub cerul noros al unei nopţi de vară. Au o greutate cuprinsă între 0,8 - 1,3 kg şi rezistă la 3.000 mm coloană de apă. Pentru a le înălţa se pot improviza stâlpi din beţe de trekking sau pur şi simplu se poate întinde o sfoară între doi copaci. Modelele de pe piaţa noastră sunt: Hannah Skyline (variantă de 2 sau 4 persoane, verde, portocaliu sau camuflaj), Hannah Haven şi Trimm Trace. Preţurile variază în jurul cifrei de 150 ron. Avantajele foii de cort sunt greutatea redusă, uşurinţa instalării şi suprafaţa mare a acoperişului. Dezavantajele se pot descoperi pe vreme nefavorabilă :)

Magazinele unde puteţi găsi corturi de vară şi foi de cort sunt: Ascent, Craimont, Himalaya, Montrek, Mormota sau Sport Virus. Campare plăcută!

Text: Alexandru Cercel
Consultant: Mihaela Chivu, Montrek
Foto: Alexandru Cercel, Ferrino, Hannah, Trimm