Una dintre cele mai „moderne” metode de braconaj la raţe este plasarea de boabe de porumb otrăvite cu furadan, pe malurile bălţilor şi râurilor.
Pe lângă pagubele materiale produse administratorilor fondurilor de vânătoare, metoda „prinderii” vânatului prin otrăvire face victime colaterale printre speciile de păsări răpitoare, aflate în declin numeric la nivel global.
Cea mai recentă victimă a fost semnalată în martie anul acesta lângă Corabia, în judeţul Olt. Era vorba de o femelă de codalb (Haliaeetus albicilla), cea mai mare pasăre din fauna noastră, care s-a intoxicat după ce a vânat o raţă sălbatică ce mâncase porumb cu furadan. Din fericire acvila a fost salvată de ornitologii ONG-ului Milvus, prin administrarea de injecţii cu atropină. Folosirea boabelor toxice (uneori înlocuite cu boabe cu ace de pescuit) este o metodă specifică păturii sărace a populaţiei, din judeţele de la câmpie şi din lunca Dunării. Braconajul are însă forme diverse şi este răspândit pe scară largă în ţara noastră, iar pe viitor nu se poate întrevedea decât o intensificare a acestui fenomen, cu atât mai mult cu cât vânătoarea va deveni mai restrictivă şi mai puţin accesibilă maselor.
O altă sursă de mortalitate în rândul păsărilor protejate este combaterea dăunătorilor – vulpi, câini sălbăticiţi, ciori – de către unele asociaţii de vânătoare printr-o metodă foarte la modă ...în anii ’50: cu hoituri sau organe otrăvite.
Şi în aceste cazuri se pare că tot furadanul este cea mai accesibilă substanţă pentru paznicii de vânătoare.
Grupul Milvus a documentat în judeţul Bihor, pe o perioadă de 5 ani (2007-2013) otrăvirea a: 2 acvile de câmp (Aquila heliaca), 17 şorecari comuni (Buteo buteo), 13 ereţi de stuf (Circus aeruginosus), 1 erete vânăt (Circus cyaneus), 1 erete alb (Circus macrorus), 1 stârc cenuşiu (Ardea cinerea), 1 corb (Corvus corax).
Furadan este denumirea comercială a carbofuranului, un insecticid foarte toxic produs de corporaţia americană FMC şi folosit în culturi de cartofi, porumb, soia etc. Folosirea sa a fost interzisă în Uniunea Europeană, iar producerea în formă granulară oprită în 1991.
Totuşi se pare că, într-o formă sau alta, această substanţă toxică se mai poate achiziţiona încă de pe piaţă...
Surse: Grupul Milvus, en.Wikipedia.org
Foto: Grupul Milvus, LionGuradians, Afecor
Text: Alexandru Cercel
În tezaurul aflat la Muzeul Judeţean Ialomiţa, alcătuit din fotografii pe plăci de sticlă - realizate de Costică Acsinte din Slobozia, şi readuse la lumină de pasionatul fotograf-restaurator Cezar Popescu - se găseşte o mică bijuterie cinegetică datată 16 aprilie 1938: Vânătorul de Dropii.
Pe fundalul unui pom înmugurit din ograda sa, un vânător (sau poate un paznic de vânătoare) ţine în mână două dropii vânate şi o are pe a treia la picioare. Arma sa este o carabină germană (probabil un Mannlicher-Schoenauer cal. 6,5x54 mm) cu pat bavarez (prelungit până la vârful ţevii), construită pentru un trăgător stângaci (obrăzarul plasat pe partea dreaptă a patului), şi dotată cu accelerator (al doilea trăgaci, ce ajută la declanşarea foarte fină a focului).
Contemplarea acestei fotografii-document nu ne poate face decât să suspinăm după vremurile în care dropia făcea parte din fauna României, şi locuia încă în patria sa - "Bărăganul de la nord şi sud de râul Ialomiţa", după cum spunea eruditul vânător şi pasionat ornitolog Constantin Rosetti-Bălănescu. Să scotocim la îndemnul acestei frumoase imagini memoria colectivă pentru a recrea aminitirea vânătorilor din mitica stepă românească:
O vânătoare în Dobrogea - Mihail Sadoveanu
Ostrovul Lupilor, 1943 editura Cartea Românească
"La acel ceas de foc, dintr'odată am auzit fâlfâitul dropiilor. Am scos capul de subt căruţă şi le-am privit cum trec pe deasupra noastră la mai mică distanţă decât bătaia "babei" prietinului meu. Le-am văzut desluşit: era o modestă echipă de patru răzleţe. Dropioiul era în frunte. Penaju-i roşcat avea fâlfâiri de flacără; petele-i albe sticleau ca argintul. [...]
Ciobanul s'a ridicat în picioare, lângă urechile asinului.
- Eu le văd de-aicea pe tuspatru, a urmat el a-mi da de veste în şopot.
- Departe? a întrebat de lângă mine prietinul meu Panaite.
- Cam la patru sute de paşi. [...]
Eu m'am tras de subt căruţă şi mi-am pregătit arma. Panaite şi Leuşcan au rămas urmărindu-mă cu privirea lor complice. M'am târît după toate regulile artei până la cioban şi m'am ridicat lângă grumazul lui. Am văzut nedesluşit cu ochii liberi paserile, căci fierbinţeala frunţii îmi înegura privirile. Am cerut ciobanului să stea neclintit şi am răzămat arma de umărul lui. Am văzut în lunetă dropioiul. Părea că mă priveşte şi el ţintă. Cum l-am prins în crucea lentilei mari, i-am trimis glontele.
Nici ciobanul, nici măgarul, nici oile n'au tresărit la pocnitura scurtă a carabinei. Numai tovarăşii mei de subt căruţă şi dulăii au fost imediat lângă mine. Am văzut învăluiri de aripi la faţa pustiei, însă eram sigur de lovitura mea. Ucenicul baciului îmi stătuse razim ca un stâlp de cremene. [...]
A ridicat din pajiştea goală dropioiul şi mi l-a prezentat ţinându-l de-o aripă şi lăsând pe cealaltă să atârne. Cu toată liniştea mea de sportiv, pe care mi-o impuneam scrâşnindu-mi măselele, eram ispitit să dau un chiot de bucurie. [...]
Şi primindu-mi din mâna ciobanului trofeul, aveam şi o simţire a biruinţii dropioiului; căci, într'o naturalizare romantică, el va reprezenta, în cabinetul meu, una din amintirile mari ale expediţiilor mele, iar apoi, după ce eu nu voi mai fi, el îmi va supravieţui remorcându-mi amintirea între epigonii timpurilor viitoare, când nu se vor mai găsi dropii în bărăganurile sparte de tractoare şi nu vor mai trăi în Europa noastră nici măcar vânători sportivi, cum eram eu, umilitul."
O vânătoare în stepa Bugeacului - Constantin Rosetti-Bălănescu
Expediţii şi Peripeţii, 1943 editura Cartea Românească
"Dar deşi încă destul de departe, abia oprisem şi privisem cu bucurie un cocoş de toată frumuseţea - hop! sboară găina... şi curând şi cocoşul după ea. Afurisită lighioană, să nu se lase ea nici cel puţin admirată...
Cu bătăi rari din aripi puternice, mândrele păsări se tot duc. Găina a cârmit puţin mai spre stânga după o vreme, se duce, trece o vale, rade dealul de dincolo şi dispare după culme. Cocoşul pare mai puţin grăbit. Poate mai are cadâne pe aci. Îl văd lăsându-se într'o largă plutire de aripi întinse pe clina dealului, încoace, peste vale.
După el. N'am de gând să părăsesc atât de curând aşa mândreţe de dropioi. Râşniţa se avântă iar, curajoasă. După cale destul de lungă, am regăsit cocoşul chiar pe drumul pe care înaintăm acum, după ocol. Merge în lungul lui - ca şi noi. Foarte proastă treabă, căci dacă înaintăm drept, nu ne rabdă. Datoria lui de dropioi ar fi fost ca să umble el peste câmp - şi eu pe drum. Dar el vrea altfel. Mi-e cu neputinţă să-l ajung la înălţime, din piez, dacă o iau prin arătură. Opresc. Poate o ia într'o parte şi putem înainta după o vreme. Îl urmăresc prin luneta carabinei. E prea departe ca să pot risca o lovitură cu sorţi de izbândă. Şi mişelul merge tacticos, tot pe drum, privind hoţeşte înapoi. Hotărît, îşi bate joc de mine. Să încerc să mai câştig vreo sută de metri cel puţin?... De... Pornim, oprim - şi larg, majestos, îşi ia bătrânul sborul. Cu gâtul întins, uşor deformat de guşă - dropioi superb, vă spun! - în sbor vărgat alb şi negru, se duce drept cam în preajma locului de unde a plecat întâia oară. Dar nu te las, bătrâne, să ştiu că isprăvesc cu tine toată benzina râşniţei! Şi iar gâfâie biata râşniţă pe calea întoarsă.
Descoper fără greutate locul cu dropioiul - orz verde întins până'n zare. Ţin după dâmbul Valului. Când cred că e potrivit, ies cu râşniţa la culme. Iată-l acolo. Repede. Nu sunt mai mult de vreo 250 metri. Ne-a văzut imediat şi pleacă iar, tacticos, cu paşi măsuraţi. Ne întoarce exact spatele. Din când în când suceşte doar capul şi ne supraveghează. Dar se duce. Îl am în crucea lunetei. Să aştept să se oprească? Nu; trebue încercat aşa, acum, din mers - poate nu-l mai pot apropia încă odată. Sunt judecăţi de-o clipă ce trec prin minte. Crucea lunetei îi stă înfiptă în spinare... Borea şi-a astupat urechile, după obiceiu, cu amândouă mâinele... Bang! S'a năruit dintr'o dată. A rămas o aripă albă în sus. Atât se mai vede în verdele până'n fund de zare - ca un semnal alb, o aripă ridicată...
Aprind o lulea..."
Dropia, vânat nerăpitor cu pene - Vasile Cotta
Economia Vânatului şi Salmonicultura, 1956 editura Agro-Silvică de Stat
"Este permisă numai vînătoarea cocoşilor, în perioada 10 aprilie - 15 mai. [...] Ca metodă de vânătoare se aplică, de obicei, apropierea cu căruţa, în timpul împerecherii, când dropioiul cu penele înfoiate, de culoare albă, se distinge mai uşor pe câmpiile înverzite cu orz şi grâu. Cînd căruţa a reuşit să se apropie de cîrdul de dropii la 150-200 m, vînătorul coboară în partea opusă, se lipeşte de pămînt şi, în timp ce dropiile sînt atente la căruţa care îşi continuă drumul, el trage cu arma ghintuită, precisă şi prevăzută cu lunetă.
Din cauza rarităţii ei, dropia are valoare vînătorească redusă. De aceea, valoarea dropiei este mai mult faunistică. Ea este o podoabă a stepelor noastre şi trebuie să ne dăm osteneala de a o păstra în fauna ţării."
Dropia, pasăre de câmp - Constantin Rosetti-Bălănescu
Păsările Vânătorului vol. III, 1957 editura AGVPS din R.P.R.
"La noi dropia popula, în număr relativ mare - în raport cu densitatea admisibilă pentru acest vânat - principalele şesuri întinse din ţară, ca Bărăganul, la nord şi sud de rîul Ialomiţa - clasica ei patrie - apoi şesul Teleormanului, cel vlăşcean şi cel călare pe rîul Olt în fostele judeţe Olt şi Romanaţi, ca şi în şesul centrului şi sud-estului dobrogean, iar în extremul vest al ţării în şesul timişorean, arădean şi bihorean. Mai demult se întîlnea şi în fostul judeţ Botoşani (credem că ultima semnalare datează de prin 1952), cît şi în unele locuri din Bucovina - dar în aceste locuri apariţia ei poate fi considerată mai mult ca un efect al eratismului acestor păsări.
Azi, deşi în declin numeric faţă de trecut, dropia e totuşi încă binişor reprezentată în aceleaşi locuri. Credem că o apreciere în jurul cifrei de 700 capete, în total, se apropie de adevăr în situaţia de azi (1957). [...]
Se poate deci spera că vom putea încă menţine, destul de mult timp - şi spre cinstea noastră - aceste minunate păsări la noi în ţară, cu condiţia ca vînătoarea lor să rămînă - real - în cadrul prevederilor legale (restrictivă, cu autorizaţie specială, cu glonţ, primăvara, cu obiectiv numai dropioii; *se împuşcă încă, abuziv, dropii, mai ales găini şi tineri, toamna, la porumburi, cu alice), şi cu condiţia ca braconajul pe timp de polei, cînd pierderile pot deveni brusc şi direct catastrofale în consecinţe, să fie real înlăturat. (În 1938 au fost distruse astfel 740 dropii!)"
Foto: Costică Acsinte
Text: Alexandru Cercel, surse citate în conţinut
Din ce în ce mai multe reprezentante ale sexului frumos, nu slab, au intrat în ultimii ani în rândurile vânătorilor, se arată într-un studiu publicat de Federaţia Europeană a Asociaţiilor de Vânătoare (FACE). Statisticile colectate de FACE la nivel european arată că doamnele vânătoriţe au crescut ca procent cu până la 50%, ajungând să reprezinte în unele ţări circa 10% din numărul total de vânători.
Motivele pentru care femeile se simt atrase de vânătoare sunt, conform unui sondaj german: plăcerea de a fi în natură, implicarea în conservarea naturii, plăcerea de a vâna şi plăcerea de a lucra cu un câine de vânătoare. În mod surprinzător, în cadrul aceluiaşi sondaj, bărbaţii nu au plasat lucrul cu câinele în primele patru elemente motivaţionale.
Cele mai multe vânătoriţe din Europa se găsesc se pare în Norvegia, unde numărul femeilor depăşeşte 12% din numărul vânătorilor înregistraţi. Pe podium se mai plasează Germania cu 10% şi Austria cu 7,5%. Ţările din Europa Centrală şi Nordică, precum Marea Britanie, Suedia, Finlanda, Danemarca, Olanda, Elveţia, prezintă o medie de peste 5%. Surprinzător în Franţa doar 2% din vânători sunt femei, iar în Italia şi ţările est-europene în jur de 1%. Excepţii în Europa de Est sunt Slovacia şi Polonia unde "colegele" de vânătoare au o pondere de 3 şi respectiv 2,3% în totalul membrilor breslei. Vecinii noştri, bulgarii şi ungurii, se mândresc cu ponderi de 1,3 şi 1,2%, dar despre conaţionalele noastre nu se cunoaşte încă nimic oficial. Totuşi se poate spune, fără a greşi prea mult, că din masa de vânători din România, estimată la 60-70.000 de persoane, sub 1% sunt femei.
Peste ocean, Statele Unite anunţă o proporţie de 11% femei vânător (ceea ce înseamnă aproape 1,5 milioane de persoane!), şi o creştere anuală de 25%, conform datelor National Geographic. În Europa cele mai mari creşteri procentuale s-au înregistrat în Norvegia, peste 60%, şi Germania 50%.
Sursa: FACE, National Geographic
Foto: National Geographic, Dorota, Rachel Carrie by HollandCooper and FieldSports
Text: Alexandru Cercel
Una dintre cele mai „moderne” metode de braconaj la raţe este plasarea de boabe de porumb otrăvite cu furadan, pe malurile bălţilor şi râurilor. 
Cea mai recentă victimă a fost semnalată în martie anul acesta lângă Corabia, în judeţul Olt. Era vorba de o femelă de codalb (Haliaeetus albicilla), cea mai mare pasăre din fauna noastră, care s-a intoxicat după ce a vânat o raţă sălbatică ce mâncase porumb cu furadan. Din fericire acvila a fost salvată de ornitologii ONG-ului Milvus, prin administrarea de injecţii cu atropină. Folosirea boabelor toxice (uneori înlocuite cu boabe cu ace de pescuit) este o metodă specifică păturii sărace a populaţiei, din judeţele de la câmpie şi din lunca Dunării. Braconajul are însă forme diverse şi este răspândit pe scară largă în ţara noastră, iar pe viitor nu se poate întrevedea decât o intensificare a acestui fenomen, cu atât mai mult cu cât vânătoarea va deveni mai restrictivă şi mai puţin accesibilă maselor.
