Regele Mihai la vânătoare în Suedia

Un scurt film de propagandă, intitulat „Un fost rege, cel mai bun trăgător la o vânătoare regală”, ni-l prezintă pe Regele Mihai I de România la vânătoare de elan, în pădurile de la nord de Stockholm.
MS este însoțit de Prințul Wilhelm al Suediei, de Regele Frederic IX al Danemarcei și de vărul acestuia, Prințul Axel.
Gazda evenimentului, Regele Gustaf V al Suediei, nu a putut participa la tradiționala vânătoare de elan datorită unei suferințe (avea să moară un an mai târziu).

Filmul, publicat de arhiva British Pathé, a fost realizat în 1949, la aproape doi ani după abdicarea forțată a regelui Mihai, și transformarea României în Republică Populară.

Următoarele secvențe sunt prezentate într-un montaj comentat:
sosirea înalților oaspeți la gară; plecarea maeștrilor de vânătoare cu câinii (probabil elkhounds norvegieni) pentru a pregăti goana; prințul Wilhelm este cel care observă primul vânatul dar, fiind o femelă cu pui, o cruță; Wilhelm trage apoi spre un elan capital, dar ratează; primul succes al partidei de vânătoare este obținut de oaspetele român; Regele Mihai este prezentat într-un costum deschis la culoare cu o armă dublu express pe umăr, inspectând frumosul elan și trofeul său cu 12 vârfuri.

Sursa: British Pathé
Text: Alexandru Cercel

La Vânătoare

de George Topîrceanu

I

Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune

Mirişti galbene-n lumină,

Arături ca de cărbune

Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie

Se perindă nori de plumb

Peste larga simetrie

De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,

Luminând peisajul vast

De dreptunghiuri colorate

Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe

Şi foşneşte lung sub soare,

Cu mătasă la pănişe,

Mămăliga viitoare...

II

Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit...

Şi spre neagra arătură

Într-o clipă s-a ivit

Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Puşca scoate fum pe ţeavă

Şi pocneşte ca un dop...

A căzut... ba nu! din goană,

Mic, elastic şi urgent,

Lâng-o tufă de simziană

A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: - Ce e, frate?

- Sunt teribil de grăbit!...

Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă,

Se destinde şi s-adună

Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,

Se coboară şi se suie

Prin hârtoapele din vale:

Uite-l - nu e, uite-l - nu e!...

Liniştea coboară iarăşi

Peste ţarinile noastre...

- L-ai scăpat? zice-un tovarăş.

- Mi-a sărit cam de departe...

III

Masa

Din văzduh abia s-aude

Ţipăt jalnic de prigorii...

Cu ciubote mari şi ude

Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,

Guralivi şi orăşeni,

Pun o pată discordantă

Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă...

Şi din când în când nu strică,

Începând de dimineaţă,

Câte-un strop de săcărică...

- Într-o toamnă, zice unul,

La un capăt de răzor

M-am oprit să scot tutunul...

Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare

Un şoldan cât un viţel,

Şi stârneşte-n goana mare

Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,

Fără să ţintesc deloc...

Cine s-aştepta să-mi cadă

Patru iepuri dintr-un foc?...

- Astea sunt invenţii pure...

Mie mi s-a întâmplat,

La o goană-ntr-o pădure,

Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,

Stam cu puşca subsuoară...

Când deodată lângă mine

Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă...

Eu atunci - mă ştiţi cum sunt -

M-a cuprins un fel de milă:

Am oftat... şi-am tras în vânt.

Când văzu că "umplutura"

Trece fără s-o atingă,

Ea şi-a-ntins la puşcă gura

Şi-a-nceput... aşa s-o lingă...

- I-auzi colo, ce curaj, mă!

Asta şi-a-ntrecut perechea!

... Buruienele din preajmă

Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape

Zice-n taină unui spin:

- Dumneata eşti mai aproape,

Ia-l de mânecă puţin!

IV

La întoarcere

Vântul curge spre câmpie

Transparent şi uniform.

Toate ierburile-nvie,

Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică

Câte-un nour alb de praf...

Străjuind şoseaua mică

Stâlpii rari de telegraf,

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,

Suluri vinete de fum

Lungi ca gâturi de girafă),

Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle

Stau privind c-un aer tâmp...

Şi deodată-ncep să urle

Că-i apucă noaptea-n câmp.

Sursa: G. Topîrceanu - „Balada unui greier mic” ed. Tineretului 1963

Foto: Alexandru Cercel

Vânarea pârșului în Slovenia

Vânarea pârșului mare (Glis glis) este o veche tradiție europeană rămasă insulară în Slovenia. Datează din perioada Imperiului Roman, când pârșii erau prinși și ținuți în vase de lut speciale, numite glirarium, unde erau îngrășați cu castane, ghinde și alune, înainte de a fi serviți la unul din extravagantele ospețe antice.

Se pare că vânarea pârșului a supraviețuit în Slovenia nu numai datorită faptului că acest animăluț ar fi o delicatesă, ci și pentru că în Evul Mediu vânatul mare - cerbul, căpriorul, mistrețul -
era rezervat proprietarilor de feude, în majoritate familii germanice. 
Pătura săracă a populației a avut perioade când depindea de abundența acestui vânat minuscul. Cele mai vechi izvoare scrise despre vânarea pârșului pe teritoriul Sloveniei datează din secolul XIII. La un moment dat această activitate a devenit atât de populară încât s-au insitutit dări pentru dreptul de a pune capcane - taxe de la 2 dinari până la 2 florini, sau blănuri. Și cum oamenii săraci din toate timpurile au urmărit să păcălească sistemul fiscal, în secolele XVI-XVIII a funcționat chiar și un Tribunal de Justiție a Pârșului în localitatea Kostanjevica.

Pentru prinderea pârșului se foloseau mai multe tipuri de capcane rudimentare: cu teasc, cu burduf sau cușcă, dar în prezent s-a generalizat tipul de capcană de lemn cu toartă, de forma unei căni pătrate ce conține în interior un arc de metal și momeala (de obicei o ghindă). Pe parcursul sezonului o familie putea amplasa câteva sute de capcane, fiecare marcate cu monograma proprie. Uneori se făceau marcaje și pe copacii unde erau așezate acestea, deși se considera că numai un amator poate însemna trunchiurile: „un vânător adevărat ținea minte unde a pus fiecare capcană”!

În noaptea în care are loc vânătoarea, de obicei în septembrie-octombrie, înaite ca pârșii să intre în hibernare, vânătorii merg cu făclii în pădure pentru a verifica capcanele, fac focuri de tabără, ospătează și se veselesc. Această tradiție s-a păstrat până în ziua de astăzi în Slovenia, unde există câteva feluri de mâncare preferate din pârș: pârși la frigare (6 este considerată porția pentru o persoană adultă) sau tocană de pârș. De reținut că pârșii prinși în pădurile de stejar sunt preferabili față de cei prinși în păduri de castan, deoarece, spun unii, aceștia din urmă ar avea carnea un pic amăruie. Sezonul de vânătoare al pârșului durează de la 25 septembrie până la 15 noiembrie.

Slovenia are în patrimoniul său cultural și un Muzeu de Vânătoare al Pârșului, aflat lângă Castelul Snežnik din satul Kozarišče. 
După cum spune un ghid turistic „simplul fapt că un asemenea muzeu există, este un argument suficient pentru a cumpăra un bilet de avion până în Slovenia”...

Colecția Muzeului de Vânătoare al Pârșului a fost concepută de Asociația Vânătorilor de Pârș din Javornik (fondată în 1972) și cuprinde: capcane din secolele XIX și XX, echipamente ale țăranilor vânători (rucsaci, amnare, cuțite, topoare, făclii etc.), blănuri și animale naturalizate precum urși, râși, lupi, pârși desigur, și diverse păsări din fauna Sloveniei. Sunt incluse și câteva arme de foc in secolul XIX, cu cocoașe exterioare sau capsiere.

Castelul Snežnik, în a cărui anexă se află Muzeul Pârșului, fost menționat pentru prima oară documentar în secolul XIII și este ridicat, se pare, pe locul unui vechi castru roman. Castelul poate fi vizitat separat și are propria colecție cinegetică și mobilierul autentic al ultimei familii germanice care l-a avut în stăpânire.

Mai multe Fotografii:
Castelul Snežnik
Muzeul de Vânătoare al Pârșului
Arhivă vânători de pârși Slovenia

Surse:
Glirarium.org
NothingtoSeeHere.net
en.Wikipedia Edible Dormouse, Snežnik Castle
Mic Atlas Cinegetic Românesc - dr. Lucian Manolache, dr. Gabriela Dissescu ed. Ceres 1977

Text și Foto: Alexandru Cercel

Vânătoare de rațe cu dovleci

Începutul sezonului de rațe este cea mai bună ocazie pentru a vă împărtăși o metodă de vânătoare veche, scoasă la lumină dintre paginile revistei Diana, prima noastră revistă de vânătoare.
Va vine să credeți sau nu, este vorba de „metoda cu bostani”. Nici autorului nu i-a venit să creadă când a descoperit-o, în 1907...

Dintre modurile primitive de vânătoare la noi, se mai practică încă și astăzi vânătoarea de rațe cu dovleacul sau bostanul. Pe moșia D., în județul Botoșani, se află un lac foarte mare, în care se găsesc cele mai renumite specii de rațe.

Vizitând într-o toamnă acest lac, am observat pe luciul apei un număr foarte mare de dovleci, cari pluteau, duși de vânt și de curente de la un capăt la altul. Din simplă curiositate am întrebat pe un pescar care mă însoțea, despre proveniența acestora. Iată povestirea lui așa cum mi-a făcut-o mie:

„Cu acești bostani, boerule, noi prindem rațele din luminiș, căci de, rațele vezi D-ta, sunt foarte șirete și nu le poți ademeni cu una cu două, să bagă la stuf și nici dracul nu le mai poate scoate de acolo. Cu pușca nu le poți ajunge în mijlocul lacului, cu barca nu te poți apropia de ele în luminiș, numai bostanii le vin de hac.

Cum prind bostanii coajă, îi hăcuim pe jumătate și apoi îi svârlim în iaz, rațele nu se apropie două trei zile de ei, le dă ocol, îi ischitește până când să învață cu ei; apoi se apropie de ei și încep să le ciugulească sâmburii și mațele. După ce capătă încrederea desăvârșită, luăm alți bostani, îi tăem la partea cotorului și-i scobim înăuntru de rămâne numai coaja, apoi facem două găuri pentru ochi și una pentru nas, băgăm capul înăuntru, îl potrivim bine și intrăm în apă 5-6 inși, ne scufundăm până la gât, adică până ce bostanul ajunge la apă și apoi încet încet ne amestecăm printre bostanii din mijlocul iazului.

Rațele, ies seara și dimineața la luminiș în stoluri și se lasă la mâncare între bostani. Noi, stăm nemișcați, într-o mână avem un briceag ascuțit, de gât avem atârnată o traistă și mâna stângă o avem liberă. Cum se apropie vr’o rață de noi ca să ciugulească bostanul, o înșfăcăm cu mâna stângă de picioare sau de gât, îi tăem beregata și o băgam la traistă, fără să zică nici pis.

Prindem așa boerule, cât ne ține curelele, căci de, apa e cam rece și nu prea poți să stai cam mult în ea, afară de asta mai te pișcă câte o leacă și afurisitele de lipitori. Ori cum însă boerule, tot prindem câte 10-20 de căciulă, după cum e de caldă apa.”

După cum vedeți vânătoarea cu bostanul nu e grea de loc și în același timp foarte rentabilă pentru lacurile mici; totuși cred, iubiți camarazi, că nici unul dintre D-voastre nu veți lăsa pușca acasă, ca să vă umpleți gențile cu dovleci și să mergeți la vânătoare de rațe.

Ca vânătoare primitivă, e de observat că întrece ingeniozitatea altor popoare și mai cu samă, popoarele care n-au dovleci; dar care au rațe și gâște artificiale.

Dor Mărunt

Sursa:

DIANA Revista Ilustrată a Vânătorilor 1907 anul IV no.6-7

Biblioteca Centrală Universitară din București

Foto: Alexandru Cercel, Falmanac

Peștera Chauvet, altarul vânătorilor paleolitici

Peștera pictată Chauvet-Pont D'Arc se află în canionul râului Ardeche, Franța, și este una dintre cele mai vechi și mai frumoase opere de artă ale umanității. 
Descoperită pe 18 decembrie 1994 de o echipă de speologi francezi - Jean-Marie Chauvet, Eliette Brunel Deschamps, Christian Hillaire - peștera a fost imediat închisă accesului public, în scopul conservării. În 2015, datorită interesului internațional pentru acest patrimoniu artistic, guvernul francez a investit 50 milioane de euro pentru a inaugura o replică de 3.000 mp a peșterii, în cadrul unui centru muzeal regional numit Caverne du Pont D'Arc. 


Motivul pentru care picturile rupestre, vechi de circa 30.000 de ani, se aflau într-o stare bună de conservare în momentul descoperirii a fost acela că tavanul intrării principale s-a prăbușit acum 20.000 de ani, izolând complet peștera de lumea exterioară. Cercetarea tehnicilor folosite de artiștii preistorici și a urmelor faunei locale durează de peste două decenii, însă concluziile despre motivele realizării acestei vaste opere, cuprinzând peste 400 de figuri animaliere și geometrice, sunt departe de a fi finalizate.

Se pare că peștera nu a fost locuită de oameni, ci doar folosită ca mediu de comunicare cu lumea spiritelor. Deși s-au descoperit vetre de foc, torțe și vârfuri de sulițe, nu s-au găsit urme efective de locuire. Oamenii au pătruns în zonele cele mai îndepărtate de intrare pentru a își manifesta prin gravuri, desene în cărbune sau picturi cu ocru roșu, ponirile interioare.
Peșterile au reprezentat întotdeauna lumea subpământeană, lumea unor spirite care puteau influența viața omului, iar localizarea desenelor pe pereții cei mai îndepărtați ai peșterii putea însemna un apel transmis de la marginea lumii fizice către transcendent.

Nu se poate spune cu siguranță dacă prin această comunicare oamenii solicitau ceva anume (abundeță a vânatului, forță sau agilitate asemănătoare cu a animalelor de pradă) sau pur și simplu venerau anumite spirite.
O observație interesantă este aceea că artiștii din Paleoliticul Superior au reprezentat în primul rând animalele periculoase și mai puțin pe cele care făceau obiectul vânătorii: rinocerii lânoși, mamuții, leii și urșii de peșteră, bourii și zimbrii sunt mult mai numeroși decât cerbii gigant, renii, caii sau caprele ibex.
În afară de urmele de palme imprimate în ocru roșu pe pereți, specialiștii au identificat și urme de mâini care doar au atins pereții. Interpretarea acestui gest ar fi aceea că oamenii intrau în acest loc cu venerație, asemeni oamenilor contemporani care intră într-o biserică sau într-un templu religios.

Este foarte posibil ca în interiorul peșterii să se fi practicat anumite ceremonii religioase despre care acum se pot face doar speculații. Unul din elementele care a dat naștere multor ipoteze este craniul de urs plasat pe o piatră. Chiar dacă bolovanul s-a desprins din tavan fără intervenția omului, și chiar dacă există numeroase rămășițe de urși pe toată suprafața peșterii, este clar că așezarea craniului pe piatră, ca pe un altar, a fost intenționată. 
O altă reprezentare grafică unică este aceea a unui cap de zimbru ce pare să aibă membre umane. Acesta a fost interpretat de unii cercetători ca o prezență a unui șaman costumat, invocând spiritele.

Picturile rupestre nu reprezintă nicicum o formă primitivă de artă ci un punct culminat al artei unei epoci. Ele sunt minuțios elaborate, dând aparența perspectivei și a animației, și au o încărcătură spirituală de necontestat...

Sursa: The Chauvet Pont d'Arc Cave - Le Dauphine 2015, Chauvet Cave - Thames&Hudson 2011
Foto: Caverne du Pont D'Arc, Archeologie/Culture/Chauvet, Remarq, Alexandru Cercel
Text: Alexandru Cercel

Miez de vară în inima Deltei

Constantin Rosetti-Bălănescu

Delta peste vară e izbucnire și clocot.
E izbucnire de verde - țîșnire biruitoare din adîncimi, ca o putere neînfricată, năzuind să-și măsoare stăpînirile cu nesfîrșirile cerului. Și e pretutindeni un înfricoșător clocot de viață mișunînd, în copleșitoare căldură, din întunecate străfunduri de gloduri pînă în slăvile aurite ale văzduhului înalt. Sub aceste semne stă Delta în miez de vară.

Poate nu totdeauna cei ce au cutreierat vremelnic Delta în dricul verii, cu deosebire pentru meșteșugurile și dibăciile vînătorești și pescărești, își vor fi dat seama deplin de puterea acestor semne, prinși ce se aflau în ostenelile acelor îndeletniciri, ori în desfătările biruinții, ori în necazul înfrîngerilor. Dar cine, pustnicit, afundat și cuprins peste tot de sălbăticiile, singurătățile și tăcerile din jur, s-a oprit și, cu luare-aminte, s-a aplecat să asculte, să privească și să pătrundă înțelesul adînc al lucrurilor, acela, fără îndoială, va fi simțit adevărul semnelor - acea înfricoșătoare putere a clocotului de viață ce-l învăluie ca o năvală înceată dar necurmată, și care se ridică de peste tot ca să-l copleșească. Și omul va fi simțit atunci acel mic fior de neliniște, ca în fața marilor puteri dezlănțuite ale naturii - cutremur ori trăsnetele furtunii, puhoaiele apelor ori revărsările de foc ale pămîntului. Același fel de putere nestăvilită se simte izbucnind și acolo, în inima Deltei. Stă omul parcă față-n față cu însăși plămădeala vieții la începuturile ei, putințe ce se frământă, fierb și clocesc în gloduri încinse sub dogoreala verii, ca să năpădească apoi ca viață în mii de chipuri, revărsare, cotropire, putere oarbă, cucerire, stăpînire, fiecare primejduită de alta, nepăsătoare la prăbușiri mereu biruite, nestingherită de miliarde de morți, numai ca să ducă un bob la viață, ori ca să păstreze un neam în scara vieții.

Căci, în adevăr, Delta noastră e, încă, cu toată pătrunderea de folos a omului, stăpînă peste singurătățile ei și viețile ce plăsmuiește. Nicăieri, în toată Europa, și poate, nicăieri, oriunde, peste meleagurile cuprinse în hotarele civilizației, nu s-a păstrat un astfel de loc, amintind cu atîta putere, azi, de primitivitatea vieții...

[...] Ai lăsat de mult în urmă întinsul larg și drept al canalului mare care te-a dus acolo. O vreme i-ai mai ghicit drumul prin depărtări după frunțile copacilor din margini răsărind peste papuri și care țin de urît apei în domoala ei cale către marea cea mare. Apoi căile se îngustează și se fac gîrle cotite între pereți de stufuri nefiresc de înalte; căldura sporește și se face năduf nemișcat; mirosul de baltă încinsă crește și învăluie ca o apăsare; lumina se cerne verde printre frunze de trestii. Ajungi spre singurătăți. Vei urma încă întortocheri de gîrle, vei răzbi în ochiuri ascunse și tainice, vei intra în bălți mai deschise, vei ocoli grinduri des acoperite cu ierburi înalte, vei descoperi altele sticlindu-și în soare goliciunea nisipurilor și praful de scoici, vei trece pe lîngă ostroave mici ascunse în rogoz ori umbrite de sălcii bătrîne, te vei pierde prin alte cotloane și funduri, colțuri și tainițe pustii, atît de pierdute în vreme, atît de departe de lume, încît abia acum începi să înțelegi ce e vraja tăcerii și a singurătăților în care ai intrat. Și mereu răsar prilejuri pentru desfătarea ochilor, și pretutindeni se ivesc pricini de minunare și de încîntare.

Dar n-ai simțit încă împotrivirile ce-ți stau în cale, nici n-au dat încă semn puterile cele mari ale vieții ce mișună aci. Te-a tulburat, poate, ca o prevestire, numai neclintirea aceea a marii tăceri care te-a cuprins de peste tot și căldura aceea umedă și înăbușită de clocitoare, care te învăluie și apasă. Apoi, deodată, ai intrat într-o strîmtoare, o gîrlă care s-a îngustat mult. Pereți de stuf, drepți, înalți, nepătrunși, se apropie din două părți, ca o putere; ca o puterea înceată, strivitoare, tăcută. Furișarea omului pe aci e numai întîmplare. Nu pătrunde nici soare, ori poate numai în miez de zi, cînd se ridică în creștet și nu mai au lucrurile umbră. Acum e un întuneric verde, aproape simțit și vîscos. Lotca trece fără zgomot, neagră, într-o tăcere verde. Aștepți parcă s-ajungi, pe tainic drum de apă moartă, într-o lume din neștiutul veacurilor de mult prăbușite în hăul vremii... 

Nici un foșnet, nici o tresărire. Treci încet printr-o lume de încremenire verde. Apoi, din gârla aceea învăluită în umbre verzi, ai pătruns, străbătând încă o perdea subțire de stuf, într-un ochi nu prea întins, strîns în brîu de trestii dese și înalte - un înalt pe care cu mirare îl prețuiește ochiul trecînd de patru și chiar cinci metri. Pe alocuri, licăriri de apă cu luciu negru, între cumplite învălmășiri de frunze late, de brădișuri moi, de neînchipuite șerpuiri de vrejuri lungi și verzi; ici-colo, crîmpeie de gol acoperite de o mătreață verde, coclită parcă de vreme, sau pînze de alge vîscoase, burdușite pe alocuri de bășici mari crăpînd fără zgomot. Se desprinde din acest loc, în tăcerea din jur, o ciudată impresie de sinistru. Clocește aci, ca în mii de alte locuri, o viață hîdă și ascunsă de o nemaipomenită și nesfîrșită putere. În apa de un verde puhav și în mîluri calde e o mișunare monstruoasă de vietăți cu ciudate chipuri, o viermuire de larve, o forfotire de viermi, o foială de gîndăcime, o învălmășire de alge și vrejuri, în așa fioroasă mulțime și fierbere, încît pare că stă să se reverse peste lotcă și peste lume, s-o cuprindă și s-o copleșească într-o enormă și groaznică îmbrățișare vîscoasă, din care vor înțepa mii de ciocuri, vor împunge mii de ghipi, vor suge mii de ventuze și guri, vor străbate mii de furișări și viermuiri reci, se vor încolăci mii de vrejuri șerpuite și lipicoase, ca într-o nemăsurată pornire de revărsări peste lume. E aci unul din nesecatele izvoare unde se zămislește viață, o viață care va izbucni în parte afară, sub alte chipuri, dînd ființă unora din puterile pe care le ridică Delta de Vară împotriva omului.

[...] Și străbați acum din nou prin necunoscute căi de apă. Lotca lunecă lin și tăcut în depănări lungi și vînjoase de lopeți, ori, în ape mai joase, lovită de lemnul sticiului, lotca răsună arar și adînc, ca o doagă. E sunetul acela foarte deosebit, dus de apă în tăcerea bălții, pînă la nebănuite depărtări. Iar alte ori nu se aude decît clipocitul valului ori foșnetul lotcii frecînd de ierburi înecate, ce împing încăpățînat din întunericul apelor spre lumina de-afară. Treci peste întinderi de plutniță, peste pînze zimțuite de pașă și peste asprimea frunzelor de cornaci cu ciudate castane colțuroase, luneci printre brădișuri și printre foile tăiate în trei muchii ale săgeții apelor, te strecori printre stăpîniri largi de nuferi albi și galbeni, și vîsla scoate uneori afară sforile lungi și înfrunzite ale otrățelului de baltă, cel care se hrănește cu vietățile mici ale apei, prinzîndu-le în viclene și meșteșugite capcane.

Sus în civitul cerului larg desfăcut din strînsorile stufului, se desprind, albi pescăruși vîslind cu aripi ascuțite și lungi. Foarte sus, necrezut de ușori, ca niște ghemuri de pufuri albe legănate de vînt, joacă un zbor de pelicani. Cine cunoaște ciudata pasăre, mare și greoaie la pămînt, cu urîcioasă duhneală de pește, nu poate decît să se minuneze lung privind la acel joc ușor de fulgi curați, topiți în slava cerului. Dar dacă ai intrat în împărăția păsărilor, te vei minuna mereu căci se cuprind și păsările între izbucnirile puterii de viață ce domnește aci. Și vei simți din nou fiorul acela din fața atotputerniciei naturii în exuberantele ei dezlănțuiri. Nu numai felurimea în sute de neamuri, dar numărul uneori, gloata, neînchipuita desime a păsărilor ce mișună aci, se strîng ori se ridică întunecînd zările, aduc acea nelămurită neliniște simțită în pragurile neînchipuitului.

Ciudații pelicani gușați, rămășițe din eocen, lopătarii albi cu cioc lățit la vîrf, stîrcii purpurii, cenușii sau albi ca zăpada, cormoranii negri cu uitătură cruntă, culicii și țigănușii cu ciocuri lungi și încovoiate, lebedele mărețe, și toate gîștele, și toate rațele, și tot mărunțișul mișunînd peste țărmuri, ploieri, fluierari și prundași, și toți pescărușii și martinii, toată gloata zburătoarelor care au trecut mările, munții și hotarele Pămîntului, se îmbulzesc aici, țîșnesc ca împroșcate de stufuri, acoperă ghioluri, brăzdează cerul și umplu smîrcurile și glodurile Deltei.
O ridicare din luciu de apă a mii și mii de gîște, săltate toate într-un singur avînt, în mișunătoarea pădure de aripi, e ca o prăbușire de ceruri rostogolite într-un asurzitor cataclism. Și înțelegi că e aci o neînfricată putere de viață, care ține cumpănă hîdei viermuiri clocotind din adîncimi și mîluri.

[...] Și totuși, singuratic în pîlc de papură, ceasurile acelea de înserare îți aduc întotdeauna și un farmec deosebit, căci Delta, plină de contraste, la orice încruntare știe să alăture un zîmbet. Și sînt acolo, în fundurile Deltei, apusuri de soare uneori glorioase, cu mărețe țîșniri de flamuri și topiri bogate de aur, și sînt alteori de o nespusă delicateță, cu culori și nuanțe de pastel, atît de fragede, de limpezi și îmbinate, de parc-ai putea face un cîntec din ele. Cîteodată, soarele stins de raze, ca un trup greu, se împunge în sulițele trestiilor și îneacă zarea întreagă cu sînge, mai închegat și mai închis cu cît se împletește cu noaptea. Alteori totul se desfășoară în învăluirea unui cenușiu foarte fin de mărgăritar, abia suflat cu un abur vioriu. Încet, peste ape, se lasă înserarea.
Se sting unele zvonuri și chemări și se nasc altele mai tainice.
Dar printre acestea, otrăvind încîntările iar, s-a înălțat, subțire, cumplita vestire a poporului țînțar ce se ridică acum războinic din ascunzișurile zilei. Și e numaidecît o înspăimîntătoare putere răbufnită din stufuri și ierburi ca să cotropească lumea. E un iureș peste om și peste vite. De aceea, pentru omul care înnoptează în Deltă, pologul e de tot atît neapărat folos, cît e și vîsla pentru lotcă. Altfel e o neputință sau iad. Roi nesfîrșit și des te înconjoară ca o ceață mișcătoare, din care țiuie sfredelitor de subțire războinica vestire a țînțărimii asmuțite peste pradă.
Ești iute năpădit și, în deznădejdea apărării, culegi pumni întregi de trupuri moi de pe fața cotropită de grămădiri lacome, nici o clipă oprite. Și pînă la urmă, cu obrazul și ochii ascunși în palme și îndoitura cotului, orbit, împuns, bășicat, usturat, fugi la ocrotirie de fum ori la adăpost de polog, ca să nu rămîi acolo, biruit sub desimea de ciocuri care vrea să-ți sece trupul de sînge și să-ți otrăvească carnea. Sub această înfricoșată putere fug și vitele, iar mistreții se tăvălesc în noroaie punînd peste ei scoarță groasă și tare. Numai păsările ocrotite de pene tari și de pufuri adînci ori jivinele cu blănuri înalte și dese pot ține piept acelei sîngeroase stăpîniri. Iar prin alte locuri, în plină zi și soare de vară, Delta mai slobozește din tainițele sale și altă mișunare de viață; pacostea cea mare a tăunilor. Atunci, sub înțepăturile ca de viespe ale acelor mulțimi înverșunate, strechie vitele și pătimește dureros omul.

Căci peste tot, în miez de vară, e numai izbucnire și clocot de viață în inima Deltei...


Constantin Rosetti-Bălănescu
”Din carnetul unui vânător”
editura AGVPS din RPR 1963
Foto: Alexandru Cercel

Gaia, pasărea zeiță

Originea Gaiei

Gaia Neagră

Dintre păsările răpitoare de la noi puține au un nume atât de încărcat de misticism precum Gaia. Majoritatea au fost botezate după prada lor preferată, după comportament sau după colorit, astfel avem în fauna noastră: șorecarul, vânturelul sau codalbul. Mai sunt și câteva nume cu rezonanță misterioasă, precum zăganul (pe care lingviștii noștri îl consideră turcism, după vechea metodă de a compara și a da prioritate termenilor echivalenți din limbile învecinate) și acvila al cărei nume și simbolistică marțială le-am primit pe filieră latină. 

Gaia este însă un nume mult mai vechi a cărui etimologie nu este cunoscută. Gaia era Mama Pământ în mitologia elenă dar și pasărea morții în mitologia noastră. „Gaia este zeiţa morţii în ipostaza păsării de pradă care ia sufletul la moartea omului. În textele de Zori, cântate la înmormântările oamenilor din unele sate din Oltenia, Banat şi sudul Transilvaniei, Zeiţa Morţii este, de cele mai multe ori, o pasăre de pradă: corboaica, gaia, bufniţa, vulturul” ne spune Ion Ghinoiu în cartea sa „Zile și mituri”. 

Deși astăzi definește o specie anume de pasăre răpitoare trebuie să înțelegem că Gaia era de fapt prototipul unei păsări de pradă mari, care inspira teamă și admirație oamenilor preistorici.

Neamul Gaiei

Răspândirea Gaiei Negre pe teritoriul României - sursa SOR

În România există două specii de gaie: Gaia Roșie (Milvus milvus) și Gaia Neagră (Milvus migrans). Cea de a treia specie, Gaia Cenușie (Elanus caeruleus) se găsește numai în Peninsula Iberică. Speciile de la noi sunt păsări migratoare, oaspeți de vară, ce sosesc în martie și pleacă în octombrie spre ținuturile Africii.
Amândouă se pot recunoaște foarte ușor în zbor după coada lor lungă și bifurcată. Gaia Roșie are un cap alb și penaj ruginiu cu pete mari albe pe partea interioară a aripilor. Gaia Neagră are un colorit uniform brun și scobitura cozii mai puțin adâncă.

Gaia Neagră poate fi observată în grupuri sau chiar colonii. Preferă zonele de șes, cu păduri în vecinătatea unor ape mari, și poate fi întâlnită în sud-estul țării, lângă Dunăre și pe litoral. În 1957 Rosetti-Bălănescu spunea despre gaia neagră că este o prezență „nu numai comună, dar și numeroasă” și observa lângă București un grup de 20 de găi negre în zbor deasupra lacului Căldărușani. Astăzi populația ei s-a diminuat semnificativ, ridicându-se la un total de 120-160 de perechi, conform datelor SOR.

Gaia Roșie putea fi întâlnită în zona dealurilor împădurite din Subcarpați, dar nu a fost niciodată foarte numeroasă la noi. În ultimii ani a devenit extrem de rară, numărând doar 1-5 perechi.

Găile nu se vânează, fiind specii de interes avifaunistic, pentru care Legea Vânătorii şi Protecţiei Fondului Cinegetic nr. 407 / 2006 prevede o amendă de 1.350 euro în cazul unor fapte ilicite. Principalele pericole la adresa acestor păsări sunt hoiturile otrăvite (inclusiv cele de rozătoare) și braconajul.

Traiul Gaiei

Gaia Roșie

Găile sunt păsări răpitoare mari (anvergura de 150cm), care vânează dar care se hrănesc și cu hoituri. Hrana lor constă din: insecte, păsări și mamifere mici, reptile, pești. Nu se dau în lături de la a mânca hoituri de pe șosele sau pești morți plutind pe apă. Cuiburile și le fac în pomi înalți de la marginea pădurilor, folosind crengi, ierburi dar și diverse resturi și cârpe. Depun 2-3 ouă în luna aprilie, pe care le clocesc amândoi părinții. În cazul Gaiei Roșii clocește exclusiv femela, pe care masculul o păzește și căreia îi aduce hrana la cuib. La sfârșitul lui iunie puii sunt gata să-și însoțească părinții.

Zborul Gaiei Roșii este jos și lin, așezându-se destul de des pe o movilă sau piatră, ne spune Rosetti-Bălănescu în cartea sa „Păsările Vânătorului”. Gaia Neagră preferă însă înălțimile, putând fi observată „deasupra apelor sau câmpurilor, într-o plutire lină fără bătăi din aripi, o lunecare îndelungă și ușoară, rar întretăiată de o mișcare din aripi, dar mai des întreruptă de bruște cotiri, cu căderi în jos, când vrea să apuce o pradă”... 


Surse:
„Păsările Vânătorului” vol. III, Constatin Rosetti-Bălănescu, editura AGVPS 1957
„Păsările din România și Europa” determinator Philip’s editat de SOR 2016
„Dicționarul Păsărilor” Victor Ciochia, editura Pelecanus 2002
Societatea Ornitologică Română
eCalauza.ro Ion Ghinoiu
Foto: SOR Daniel Petrescu, Toni Genes
Text: Alexandru Cercel

Amintiri despre Topîrceanu, vânătorul

Puțini știu că poetul și prozatorul George Topîrceanu a fost și un pasionat vânător. Și mai puțini știu că „Țara de dincolo de negură” a fost mai întâi titlul unei povestiri de Topîrceanu și abia apoi al unei cărți de Sadoveanu. Anul acesta, împlinindu-se 80 de ani de la moartea lui George Topârceanu, găsim potrivit să scotocim memoria colectivă în căutarea unor frumoase aminitiri despre talentalul... vânător.

„La 13 ani Topîrceanu îl însoțea în escapade cinegetice pe Toma Gaiță, un țăran, pe valea Topologului. Prin 1905, la 19 ani, vâna la Nămăiești și făcea excursii în împrejurimile satului vizitând peșterile din apropiere. Mai târziu, între 1911-1913, îi avea tovarăși de vânătoare pe Mihail Sadoveanu și pe Mihail Sevastos la Bârnova, Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung și în pădurea Cucutenilor. [...] Tot în Moldova a vânat des după primul război mondial, începând, mai cu seamă din 1922, la Mârzești și Popricani, în bălțile Cristeștilor, în pădurile Ciurei, în codrii Baroseștilor Vasluiului, la Bârnova, Târgu Frumos și în bălțile dinspre Ungheni. Mihail Sadoveanu îi era companion și aici și în bălțile Dunării” ne spune Valentin Borda în cartea sa „Călători și exploratori români”.

Excelent țintaș, distrat și distractiv vânător, Topîrceanu, bucureșteanul îndrăgostit de Iași, a fost atras în celebrul Cerc al Vânătorilor de către colegii scriitori de la „Viața Românească”.
La o lună de la moartea sa, 7 mai 1937, în numărul din iunie al revistei Carpații, prietenul Mihail Sadoveanu îl evoca în câteva amintiri de vânătoare:

Îndată ce-a venit la redacţia „Vieţii Romîneşti” în Iaşi, la 1911, Topîrceanu a început a întrebuinţa destul de sârguincios, în orele libere, o carabină mică Flobert, ghintuită, de 6 mm. Gloanţele lui mergeau asupra unor şobolani, care treceau din ascunzişul lor spre o magazie, într'un colţ al ogrăzii, Topîrceanu îi pândea ditr'un gang sau de la o fereastră a camerei redacţionale. Loviturile lui mergeau foarte rar în deşert.
Noul nostru prietin era un specialist al glontelui mic. Trăgea cu carabina şi în cameră, făcând demonstraţii la ac ori la gămălie de chibrit. [...]

L-am dus pe amicul meu la Fălticeni, în frumuseţile peisagiului delà poalele munţilor. L-am determinat să nu mai tragă la ţinte moarte pe câmp. Şi dintr'odată 1-a interesat lucrul în sine, aventura minunată în necunoscut.
Şi-a procurat o puşcă adevărată delà Saint-Etienne, calibrul 16, pe care a păstrat-o până mai anii trecuţi. I-au trebuit puţine şedinţe ca să devie un trăgător emerit. Probabil că fusese stângaciu în copilărie, căci punea patul armei după nevoie fie la umărul drept, fie la umărul stâng. În deosebi, împuşcăturile lui de distanţă la iepuri, deveniseră faimoase.

În Iaşi, am făcut amândoi parte toată vremea din vechiul „Cerc al vânătorilor”. Acest cerc a mărginit numărul membrilor săi totdeauna la treizeci ori treizeci şi cinci de persoane. Era o alcătuire respectabilă şi interesantă, cu multe tipuri şi istorisiri bizare, cu tradiţii frumoase şi popasuri celebre, cu păduri renumite în vânat. Cea mai bună prietenie domnea între tovarăşii vânători; aniversările şi banchetele erau onorate în plin. Topîrceanu a devenit îndată copilul răsfăţat al acestor adunări.

Într'un rând o parte dintre vânătorii ieşeni erau la o goană în pădurea delà Bârnova. La una dintre bătăi, i se prezintă lui Topîrceanu, în condiţii destul de bune, o vulpe. L-am văzut delà locul meu că ridică arma şi eram sigur de lovitura lui. Îndată după aceia apleacă ţeava puştii. Vulpea trece pe linie şi o împuşcă un tovarăş italian, Santarosa. Se întâmplase să fie o vulpe fără coadă. Cine ştie din ce pricini îşi pierduse acel important apendice al blănii. În clipa când trebuia să tragă, Topîrceanu a observat faptul şi imediat a apreciat importanţa lui.
— Dacă nu cădea vulpea, explica el deveneam ridicol că am scăpat o vulpe bearcă. Dacă o împuşcam, deveneam tot aşa de ridicol, că am împuş­cat vulpea bearcă. Santarosa e un invitat străin;
fapta lui e fără consecinţă. Dacă săvârşeam eu fapta, istoria ar fi rămas pentru totdeauna în analele cercului.

Topîrceanu, al treilea din stânga jos, cu pălărie și cartușieră

În vremea aceia vânătorile delà Bârnova se fă­ceau în două zile. O seară găzduiam în unul din satele din preajma codrului şi cina, pe care o luam în comun, se prelungea până târziu, devenind o şezătoare veselă şi plăcută, datorită mai ales valsurilor scânteietoare ale tovarăşului nostru.
În acel timp s'au întâmplat fapte rămase de pomină.
Vechiul nostru maistru de vânătoare al Bârnovei, Nicu Vasiliu, poreclit Escrocu, îmbătrânit şi devenit surd, nu-şi mai putea îndeplini cu brio, ca altădată, oficiul. Topîrceanu, neîndupleoat, după ce-i asculta ordinele şi instrucţiile, devenea pesimist şi prorocea dezastrul bătăilor. Dacă maistrul îl aşeza la aripa dreaptă, Topîrceanu cerea neapărat favoarea să treacă la flancul stâng. Dacă maistrul pretindea să căutăm sitari in regiunea de sud, Topîrceanu avea o siguranţă desăvârşită că acest vânat va lipsi complect de acolo şi se va afla neapărat în alte locuri, tocmai dinpotrivă, către miazănoapte.

Aceste dezbateri, dispute şi profeţii făceau obiectul de conversaţie veselă a popasurilor. Adăogîndu-se neşansa maistrului, sporul surzeniei, ne­înţelegerea pădurarilor şi bătăiaşilor, reaua voinţă a sitarilor care nu catadixeau să cadă la puşca lui, Vasiliu-Escrocu ajunse într'un rând în aşa stare, încât îşi trânti cuşma de pământ, lepădă arma c'un gest tragic, apoi se trânti şi el cu partea mai groasă jos, disperat şi răcnind că vrea să moară acolo pe loc.

Cu Topîrceanu, având tovarăşi pe Mihai Sevastos şi Demostene Botez, am făcut multe expediţii, toamna, pe ogoare, la iepuri, în marile noastre terenuri de vânătoare către Ierbiceni, Focuri, Dealu-Lung. Plimbările acestea în întinderi vaste şi aşa de variate, sub cerul pur de toamnă, în tihna şi liniştea ogoarelor şi miriştilor, îmi vor rămâne totdeauna neuitate.
Din când în când haturile sau arăturile „fătau” brusc iepuri, care porneau accelerat spre orizont. Unul din noi trăgea; cânii se puneau în mişcare; cu toţii rămâneam un răstimp nemişcaţi, observând.
Primeam în toată fiinţa dulceaţa unei adieri, cu mirezme calde de cimbrişor. Pe urmă porneam iarăşi, fericiţi de ziua splendidă şi de prietinia noastră...

Surse:
„G. Topîrceanu” Mihail Sadoveanu, Revista Carpații nr. 6 / 1937
„Călători și exploratori români” Valentin Borda, ed. Sport-Turism, București 1985
Foto: Revista Carpații, Jurnalul
Text: Alexandru Cercel