Rătăcit

Constantin Rosetti-Bălănescu
”Cynegis, prin păduri și ape, printre jivine și oameni”
editura Salut2000

Plecase spre nesfârșitul de zăpadă cu bucuria unei evadări, ca descătușat de sine și din fumuri acre. A trecut de sărăcia urâtă și pătată a ultimelor case și îngrădiri de târg și grăbea spre stepa albă, curată, imensă. Când a coborât dincolo de sprânceana dealului și n-a mai văzut nici case, nici urme de așezări, și-a domolit pasul.[...] Era acum într-ale sale: singurătatea albă, cer nesfîrșit, slove scrise mărunt pe zăpadă, spinii încărcați de omăt greu dintr-o parte, zarea pustie, troienele lungi... Pușca, iepurele după care ieșise, simple pretexte.[...] Vorbea singur zâmbind, și trăgea adânc aerul viu și tare, ca o datorie și un rit. N-avea țintă anume. Mergea spre răsărit, pentru că încolo se întindea nesfârșirea pustiului. Drum - nu-i nevoie de drum. Peste zăpadă drept, oriunde. 

Ocolește doar ici și colo ciocăniști cu frânturi ascuțite, negre și aspre împungând din omătul vălurit, grele la umbletul acesta de plimbare. Ochii înregistrează din veche obișnuință semnele sălbăticiunilor. Se oprește din când în când cu mulțumirea recunoașterilor - o joacă de iepuri ici, șnurul vulpii trecând drept troian colo, scrisul mărunt al dihorului... 

[...] Dar, brusc, în coada ochiului a trecut ca o părere neagră. Mișcările s-au îngemînat iuți, reflexe, trupul s-a răsucit, pușca a zvâcnit în umăr și focul, aruncat în clipă, a plesnit sec ca un vreasc uscat, fără ecou în nesfârșirea aceea albă. Fulgerat, iepurele stă întins pe-o coastă, semn negru pierdut între nămeți. L-a ridicat, l-a grijit și l-a luat la tolbă în spinare. A mai rămas în urmă o pată mică roșie, ca o neașteptată floare răsărită din zăpadă. ”În definitiv de ce l-oi fi împușcat?” se întrebă omul pășind îngreunat de povara din spate, peste pustia albă. 

Deodată se oprește interesat. ”A-ha!” Tăind sfoară întinderea de nea în piez, urmă puternică de lup. Urmă de stăpân, de domn, contrastând izbitor cu slova măruntă a stepei. Se cunoaște: a trecut pe-aici ”cineva”. Și numaidecât deșertul alb ia altă înfățișare, Parcă mai gravă, mai solemnă, mai tainică... Vânătorul stă și o cercetează cu gândurile duse. Știe că orice gând de urmărire e zadarnic. Urma nu mai e chiar proaspătă și o vede pierzându-se departe, cine știe peste câte hotare încă. S-a bucurat totuși de întâlnirea aceasta. Nu sunt prea mulți lupii prin locurile acelea, cu iviri mai de seamă doar în ierni deosebit de grele, ca asta de acum. ”Tot n-a mințit mincinosul de Pintilie” surâde omul în sine, dând să treacă mai departe. 

Dar pârtia lupului s-a făcut deodată hotar. Un șfichiu de vânt înghețat s-a pornit neașteptat și a lovit brusc, venind din necuprinsurile de dincolo. Un vânt în piez, tăios ca un ascuțiș de brici. Uscat la început, cu spulberări subțiri și lungi zmulse zăpezii de jos și apoi, curând, repezind fulgi mărunți și înghețați, din însăși puterile văzduhului nemărginit. Se pornea Crivățul cu viscol peste pustiu. 
”Hm” a zis omul ”proastă treabă”. Hoinărea fără țintă și fără drum, cale destul de lungă și ocolită. Și-a rotit ochii să se recunoască în locuri. Apoi și-a ridicat gulerul blăniței, și-a pus pușca bandulieră și cu mâninile în buzunare a întors spatele vântului.

Dar de dincolo de hotarul lupului și din hăurile pustiului Crivățul se năpustea acum cu viscol năpraznic. Zăpada venea masiv, aruncată aproapre orizontal, de o putere înfricoșată și oarbă. Omul nu mai era decât o umbră zăbrelită, gheboșată, pierdută în mijloc de pustiu și furtună, neînsemnată și neputincioasă gânganie neagră. Omul și-a tras mai tare căciula pe urechi. Mergea nițel în piez, cu capul plecat într-o parte, ferindu-și obrazul de mușcătura vântului. Grăbea. Dar grăbea și seara. Și de la o vreme n-a mai știut: nu mai vedea de seara ce se lăsase, nu mai vedea de desimea zăpezii în văzduh? Mergea într-o noapte albă, opacă, consistentă. Nu se mai vedeau urme acum. Nu mai era nimic. Numai viscolul în jur. Unde mergea? Unde era? Nu știa. Grăbea, atât, cu capul în jos, ferindu-și fața. Simțea cum i s-a întroienit în dreapta și guler, și căciulă și gât, ca într-o coajă de gheață. Nu mai mișca gâtul din strâmbătura ceea de fereală. Și și-a dat apoi seama că nu mai umblă pe zăpada veche. Începea să lupte, să înoate în troiene noi, croia pârtie. Căznea acum. Greu. Din ce în ce mai greu...

[...] De când umbla și unde umbla? Nu mai știa. Înainte, mecanic, susținut de voința încordată să-și miște picioarele. Picioare din ce în ce mai grele. I se lăsase, vicleană, o amorțeală în tot trupul. 
[...] Întuneric... Vijelia se arunca besmetică în beznă, nevăzută, fantastică, numai șuier de gheață, ca un duh al răului. Nu se mai vedea nimic în cele două nopți împletite, cea albă și cea neagră. Nici omul nu se mai vedea, înghițit de haos și de neștiut. 
[...] ”Trebuie să ajung” și se încorda. Să ajungă unde? Și până când? Dacă trecea alături de sat? Până unde va merge?... Stepa se întindea nesfârșită...

[...]”Cu rom” i s-a impus deodată  în creier. Ce e cu rom? Acum umblă prin zpădată. ”Cu rom” revenea morișca cu încăpățînare. A da! Ceaiul. Bine. Da, bineînțeles, cu rom...
[...]Un tăiș ascuțit peste ochi l-a tăiat ca un brici de sârmă. S-a trezit ca dintr-un vis și și-a dat seama, cu fior de spaimă, că se oprise din mers, înghenunchiat, cu fața plecată spre vânt. Cu disperare și-a adunat puterile și s-a dridicat, greu. Înțepenit pornea iar în noapte, ca un ghem de zăpadă. Nu-și mai amintea nimic. Aiurise? Adormise? Nu știa.
[...]Ca o tărie veșnică, prelung, neistovit, crunt repezit peste tot pământul, trece viforul, cu greu de zăpezi năvălite din noapte. Trece peste stepă domnia înfricoșată a morții albe. Și în stăpânirea aceasta de groază și fără margini, o gânganie măruntă se mai mișcă încă, vie: omul care merge spre apus. Merge mai mult cu puterile sufletului decât cu ale trupului. Mișcă mai mult decât merge. Mișcă spre apus.

[...]Aude sau i se pare? Lung, cu ondulări de vaiet, vine o muzică din cer... Da, vine din cer, nu visează... Și atunci, deodată, în noapte, l-a oprit de umăr o tărie pe loc... Se rezema acum omul de stâlpul de telegraf ca de-un prieten regăsit, un prieten ce vibra întreg și-l certa cu ciudată mârâială. [...] Oricum va ține tovărășie stâlpilor. Se va ține de ei, să nu cadă, când va veni timpul. Nu-i vede. Aude doar, deasupra, cântecul lung al coardelor, tare. 
S-a urnit, zdreanță înviorată. Și a plecat cu cântecul deasupra, călăuză, și cu bucuria fiecărui stâlp de care se lovea.[...] Nu și-a dat seama, dintâi, când a hârșâit primul gard al târgului și a intrat în troienele șoselei. Apoi a înțeles, din potolirile de vânt din loc în loc și năpustirile crâncene din alte locuri: trecea pe lângă ogrăzi nevăzute. Știa acum. Și dacă fața de lemn i-ar mai fi putut surâde, ar fi zâmbit în noapte. Se târa cu puterile din urmă spre casă. [...]

”Cu rom”, a vrut să mai surâdă omul la un gând ce-i revenea ciudat, ca dintr-o adâncime tulbure, de prăpastie...