Radu Gyr 1943
Mușcând paznicul, din cușca lui, spre munte,
lupul ca o flacără-a țâșnit...
Tremură pădurile pe frunte
cu inelul brumelor sfințit.
Lunecă din bahnele cețoase
miros vânăt de sălbăticiuni.
Vântul sur, pe labe somnoroase,
se târăște ca o fiară prin sloduni.
Lupul fuge. Zări îi cad în blană.
Crengile: arcane, șbilțuri, bice.
Brazii clatină albastra lor capcană,
din puhoaie îl stropesc alice.
Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuet
ca o stâncă prăbușită. Jnepii fug.
Noaptea zornăe. Adâncurile sue.
Râpe-l beau. Și piscurile-l sug.
Dar a ajuns pe mușchiul vârfurilor aspre,
cerul viu îi curge pe spinare
și văzduhul gâlgâind de astre,
îl cuprinde-ntr-o fluidă îmbrățișare.
Lângă lup se gudură zănoage,
feriga se bucură că-l simte,
vizuini flămânde și bârloage
cu urechi ciulite-i sar-nainte.
Părul ca o ceață grea pe spate
se zbârlește de tăcere și de veac.
Stâncile îi joacă-n ochi, mirate,
botul linge umbrele, buimac...
Stă pe muchea gresiilor crunte,
năucit de spațiu și de piatră.
Roșie și rătăcind în munte
luna vine din prăpăstii, speriată.
Lupul mușcă, lacom, carnea lunii,
dinții se împlântă și sfâșie,
și, rupând ca dintr-o pradă vie,
de pe bot îi curge sângele genunii.
Balade
Editura Blassco 2016
Foto: WallpapersCraft
