„Și eu am crescut pe câmpul Bărăganului!
Et in Arcadia ego! Și eu am văzut cârdurile de dropii cutreierând, cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine prin care aerul, resfirat în unde diafane sub arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface dinaintea vederei fermecate, în cetăți cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări.
Oare ce desfătare vânătorească mai deplină, mai nețărmurită, mai senină și mai legănată în dulci și duioase visări, poate fi pe lume decât aceia care o gustă cineva când, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontului, se profilează, ca moșoroaie de cârtițe uriașe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății.
De la movila Neacșului, de pe malul Ialomiței până la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prealargul câmpiei, ca santinele mute și gârbovite sub ale lor bătrânețe. La poalele cărora câibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum și cei suri al căror cioc ascuțit și aprig la pradă, răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite și golașe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stârvuri și se îmbuibă cu mortăciuni, cînd prin sohaturi pică de boleșne câte-o vită din cirezi!
Dar căruța trece-n lături de acea priveliște scârboasă, e înaintează încetinel și rătăcește fără de țel după bunul plac al mârțoagelor arominde sau după presupusul vânat al Tămădăianului căruțaș.
De cu zorile, atunci când roua stă încă aninată pe florile de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiașului mărunt căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg* [aluzie la cârciuma unchiașului poreclit Dor-mărunt, împrejurul căruia s-a întemeiat un sat; acolo trăgea mai adesea vânătorii din Bărăgan – nota R.V.] – și tocmai când soarele e deasupra amiezului, ea sosește la locul de întâlnire al vânătorilor. Mai adesea acest loc este o cruce de piatră strâmbată din piua ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățel, în miezul lui, ca să găsești câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului vânătorul nu află adăpost se a îmbuca sau a dormi ziua decât umbra căruței sale. Dar ce vesele sunt acele întruniri de una sau două ore în care toți își povestesc câte izbânzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum în sfârșit s-a făcut nevăzută în sboru-i prelungit. [...]Când soarele se pleacă spre apus, când amurgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmecul tainic al singurătăței crește și mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalță de pe fața pământului, din adierea vântului prin ierburi, din țârâitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sânul obosit al naturii...
Dar una câte una căruțele sosesc la târlă sau la stână unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie (trestia și șovarul sunt scumpe în Bărăgan), câteva saiele și omuluri pentru vite, o ceată de dulăi țapeni lătrând cu înverșunare și în toată împrejmuirea un miros greu de oaie și de rachiu, iată adăpostul și streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu.
[...]
Vânători și căruțași, mârțoage și dulăi, culcați toți pe pământ dorm acum duși, la târlă!... Singure stelele nopții se uită de pe cer la dânșii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scârțâind, fluierând, șuierând și toate acele mii de glasuri se înalță cu răsunet potolit în tăria nopții, se limpezesc în aerul ei răcoros și leagănă în somn, auzul lor aromit.
Când însă vreunul se deșteaptă și clipește ochii, câmpia se înfățișază luminată de scânteile strălucitoare ale licuricilor, uneori cerul se încinge pe alocuri în depărtare de o vâlvoare roșiatică provenită din pârjol, și un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte... ”
În tabloul de astăzi al Bărăganului nu mai putem vedea celebrii ciulini, stepa nesfârșită, dropiile de la Tămădău sau vulturii din preajma Borcei, ci doar un steril teren agricol ce susține din ce în ce mai puțină faună sălbatică. În afară de mistreți și căprioare, singurele adaptate la acest mediu nou, iepurii și toate speciile de păsări de câmp sunt în scădere continuă de peste 50 de ani. Să sperăm că și Bărăganul va avea în viitor o rezervație de stepă, în jurul gardurilor căreia să ne strângem visători, și să ne imaginăm cum era odinioară...
Undeva, pe o școală din satul Călăreți, comuna Tămădău, o placă memorială mai amintește de trecerea lui Alexandru Odobescu prin viața Bărăganului...„Pe aceste locuri, la Călăreți, și-a petrecut o bună parte a copilăriei scriitorul Alexandru Odobescu, având prilejul să cunoască și să îndrăgească oamenii și meleagurile Bărăganului, ale căror frumuseți le-a eternizat în opera sa. În vremea copilăriei lui Odobescu erau deseori oaspeți, în casele de aici ale părinților lui, personalități de vază printre care și scriitorii C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu.
S-a pus această placă comemorativă la împlinirea a 70 de ani de la moartea scriitorului. 10.noiembrie.1965”
Sursa: Revista Vânătorilor nr.14 /aug.1921 Biblioteca Centrală Universitară din București
Text și Foto: Alexandru Cercel
