 |
August von Spiess în 1932
Director al vânătorilor regale |
Cu ocazia lansării ediției în limba română a monografiei domeniului regal Gurghiu, scrisă de ilustrul vânător sibian August von Spiess (1864-1953), am avut privilegiul de a sta de vorbă cu nepoata autorului, doamna dr. Helga Stein, în încercarea de a schița portretul acestui mare iubitor al naturii și al pământurilor românești.
Doamna Helga Stein s-a născut în 1937 la Stettin, în Pomerania (astăzi Polonia), părinții săi fiind amândoi pasionați naturaliști și pionieri ai filmului documentar.
Războiul mondial a distrus însă viitorul părinților și, după ce tatăl a murit în timpul evacuării forțate a zonei, mama sa a hotărât să revină în România, la părinții săi, înfruntând cu mult curaj dificultățile de pe drumul de întoarcere.
Silvia Stein von Spiess (1901-1993), mama doamnei dr. Helga Stein, a fost cea mai mare dintre cele patru fiice ale lui August von Spiess. Fiind cea mai apropiată de tatăl ei a participat de mică la diverse acțiuni vânătorești, iar mai târziu la o serie de proiecte de cercetare a faunei, în Carpați, în zona Dunării inferioare, a Deltei și chiar în Insula Șerpilor din Marea Neagră. A devenit ornitolog și, ulterior, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în păsări răpitoare. A susținut prima sa conferință internațională în 1929, la Marele Congres al Ornitologilor de la Amsterdam, a colaborat cu stațiunile ornitologice de la Budapesta și Rositten (Prusia Orientală), iar după război a lucrat la Muzeul de Științe Naturale din Sibiu și a fost custode onorific în cadrul Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei R.P.R.
Doamnă dr. Helga Stein, spuneți-ne care sunt amintirile pe care le aveți despre bunicul August von Spiess?
Când eram mică părinții m-au adus aici în 1944, am stat un an, situația era foarte dificilă în Germania, apoi am venit în 1947, după ce doi ani de zile am trecut cu mama dintr-un lagăr în altul...
 |
August von Spiess arătându-i nepoatei sale Helga
ceasul de buzunar cu scene de vânătoare, 1938 |
Pentru volumul „Din jurnalul unui vânător bătrân” editorul m-a rugat să scriu câteva amintiri despre bunicul meu dar, prea multe nu am putut să scriu, eram prea mică, un copil neastâmpărat, sălbăticit de război...
Dacă bunicul era supărat, mă lua de ceafă, mă dădea afară cu pisica după mine și îmi spunea „când te potolești să vii în casă iară”. Era sever, dar îți explica de ce trebuie să faci într-un fel sau altul, era un foarte bun pedagog. După masă bunicii dormeau, ca să nu fac gălăgie bunicul mi-a dat o mică sarcină: să culeg păpădiile, pentru că dacă înfloresc, fac semințe și se răspândesc în gazon. Îmi explica și eu făceam liniștită...
A încercat să mă învețe și cum să umblu cu armele, cum să țintesc, dar pe urmă i-au luat armele și nu am mai învățat mult. Dar primul lucru, și cel mai important, m-a învățat să nu îndrept niciodată arma în direcția unui om. Când văd astăzi unii vânători cum umblă cu armele mi se face rău.
Cu bunicul alături am crescut doar în Sibiu, mergeam uneori la plimbare prin Parcul Sub Arini.
La munte am fost mai târziu, cu mama în munții Cibinului la Păltiniș, cu prietenii în Făgăraș la Suru, și cu botaniștii din București prin munții Ciucaș, doar cu o felie de pâine și niște zahăr la noi...
Era greu atunci, chiar și banii de tramvai până la Rășinari erau o problemă.
Vă străduiți de mulți ani să publicați în limba română cărțile scrise de bunicul dumneavoastră.
Ce credeți că ar fi de învățat din cărțile sale de vânătoare?
 |
| Sub vraja Carpaților, 1933 |
Din cărțile sale pot învăța atât vânătorii cât și publicul larg. Bunicul meu observa comportamentul animalelor și trăgea concluziile și învățămintele sale pe baza unei profunde înțelegeri a mediului - pornind de la geologie, floră, condiții meteo și condițiile locale ale terenului.
A înțeles interdependența dintre viața omului, viața animalelor și mediu. A interzis împușcarea păsărilor răpitoare pe terenurile de vânătoare regale și a luptat împotriva folosirii stricninei, motivând în articole întregi de ce ar trebui interzisă sau cel puțin controlată această otravă.
De asemenea a avertizat cu privire la efectele negative ale defrișărilor și ale pășunatului intensiv asupra zonelor montane.
Următoarea sa carte pe care doresc să o traducem în limba română este „Im Zauber der Karpathen”(Sub vraja Carpaților), scrisă în 1933. Aceasta a fost desemnată Cartea Anului 2017, la secțiunea beletristică vânătorească, de către cititorii revistei Wild un Hund, cea mai veche revistă de vânătoare din Germania.
Cum au fost ultimii ani de viață ai lui August von Spiess?
La bătrânețe, când avea peste 80 ani, nu mai urca la munte, dar mai era invitat la vânătorile comunale de iepuri, fiind încă un foarte bun trăgător. Când era tânăr, în cazarmă, nimerea țigările ținute în mână de colegi. Tatăl său a fost foarte sever, când greșea îl pedepsea, și el atâta exersa până nu mai rata nicio țintă...
În perioada comunismului nu a făcut închisoare, i s-a luat pensia regală bineînțeles, dar a rămas cu pensia militară. El a fost foarte cinstit și respectat de oameni de toate categoriile.
Când a plecat Regele, a fost întrebat dacă vrea să plece și el, dar el a răspuns: „Nu, eu nu mă duc!”
 |
| Mormântul lui August von Spiess, Sibiu |
În ultimii ani a fost foarte bolnav, avea un cancer la glanda parotidă. Era destul de retras, dar nu s-a văitat niciodată.
Venea corect îmbrăcat la masă, apoi pleca în camera lui, mai scria ceva, sau citea cât putea. A fost lucid până în ultimul moment.
De ce credeți că nu a plecat de aici după Primul Război Mondial și nici după Al Doilea?
Uitați-vă către Făgăraș, către munții Cibinului...
Cum ar fi putut să se mai ducă altundeva?
Aproape fiecare articol al său se termina cu același gând
„...m-am despărțit, cu inima plină de recunoștință, de înălțimile încununate de zăpadă și am coborât mulțumit din pădurile cu miros de rășină, spre vale, însuflețit de eterna speranță:
Să dea Domnul să ne revedem... ”
Text: Alexandru Cercel
Foto: Dna. Dr. Helga Stein
