Vânătoarea în Neolitic: Cultura Gumelnița

Gumelnița este una din culturile emblematice ale preistoriei europene, caracterizată prin producția unei ceramici originale ce includea vase de cult și statuete antropomorfe. Localizată în Neolitic, în mileniul al cincilea înainte de Hristos (4700-3950 î.Hr.), această civilizație cuprindea un teritoriu foarte mare la nord și sud de Dunăre: sudul Basarabiei, țărmul Mării Negre, sud-estul României, jumătatea estică a Bulgariei (unde este denumită Karanovo VI) și chiar malul Mării Egee. Cultura Gumelnița își datorează numele măgurii aflate în apropierea localității Oltenița, județul Călărași.

Practicarea agriculturii și creșterea animalelor domestice lua avânt în perioada culturii Gumelnița iar vânătoarea tindea să ocupe un loc secundar în procurarea resurselor de hrană. Speciile de plante cultivate erau: alacul, grâul domesticit, orzul, lintea, hrișca urcătoare și spanacul sălbatic. De asemenea se foloseau și plante medicinale precum mătrăguna, troscotul sau piperul bălții. Animalele crescute de gumelnițeni erau în primul rând vitele, apoi oile, caprele, și într-o măsură mai mică porcii.
Uneltele erau în principal din piatră (silex, obsidian), oase sau coarne de animale, dar, spre sfârșitul Neoliticului, au apărut și câteva unelte din aramă. Oamenii se așezau în luncile râurilor deoarece acestea ofereau un complex de resurse: apă, pește, teren agricol fertil, pășuni pentru animalele domestice, lemn, materiale de construcții diverse (stuf, lut), vânat de pădure și de stepă.

Datele privind practicarea vânătorii și pescuitului din perioada Culturii Gumelnița provin din localități aflate în principal în Lunca Dunării și în Câmpia Română.
Până să aflăm însă ce se vâna în sud-estul României, să ne imaginăm cum arăta mediul acum 6000 de ani, folosindu-ne de informațiile oferite de Constantin C. Giurescu în cartea sa „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi”:

„Nici Bărăganul nu e lipsit total de pădure...”

Acum 2000 de ani teritoriul României era acoperit în proporție de 75% de păduri iar codrii se întindeau neîntrerupt de la Carpați până la Dunăre. Cu încă cinci milenii mai înainte ne putem imagina un decor similar, deoarece influența antropică asupra mediului era încă mică, în ciuda practicilor de incendiere a pădurii pentru creșterea suprafețelor agricole. Datele despre pădurile din zona Luncii Dunării și a Câmpiei Române, deși provin din Evul Mediu și Epoca Modernă le putem considera un bun reper deoarece multe trupuri de pădure au rămas neatinse de mâna omului sute și chiar mii de ani. Până în anii '60 ai secolului XX Dunărea a avut pe malurile ei cel mai mare Salicetum (întindere de pădure de salcie) din Europa*. Bărăganul, cea mai cunoscută stepă de pe teritoriul României, nu era cu totul lipsit de păduri, ne spune Constantin C. Giurescu. Pădurile de câmpie se găseau în trupuri răzlețe, în special pe malul apelor. Stejarul era specia cea mai răspândită dar se găseau în mod surprinzător și păduri de ulmi, frasini, arini. Pădurea de corn era și ea răspândită precum și cea de tufani, peri pădureți, porumbari. Aceste păduri, deși au supraviețuit în trupuri foarte mici, sau au dispărut cu totul, au lăsat totuși numeroase toponime în Câmpia Română, în zona râurilor Ialomița, Mostiștea, Dâmbovița, Argeș, și până la Dunăre.

Conform datelor colectate de Adrian Bălășescu, Dragoș Moise și Valentin Radu, privind paleoeconomia comunităților gumelnițele, vânătoarea se practica pe tot parcursul anului, speciile cele mai importante fiind: cerbul, mistrețul, bourul și calul sălbatic. Ocazional se vânau și căpriorul, jderul, pisica sălbatică, râsul, ursul. Din mediul acvatic se recoltau raci, diverse păsări. Pescuitul avea, în mod normal, o pondere mai mare în localitățile de pe malul Dunării și cel al Mării Negre - Hârșova, Luncavița, Năvodari. Speciile prinse cu năvoade, și probabil cu ace primitive ce nu semănau ce cele de azi, erau: sturionul, știuca, bibanul, crapul, șalăul, pe râuri, și dorada pe malul mării. De asemenea se mai culegeau midii, scoici, melci și diverse moluște.

Vânătoarea și pescuitul pe Valea Mostiștei

Informații privind animalele vânate pe valea Mostiștei în perioada Neoliticului găsim în lucrarea de doctorat a lui Theodor Ignat „Cultura Gumelnița pe Valea Mostiștei”. La Sultana, lângă Mânăstirea, județul Călărași, vânătoarea reprezenta o ocupație secundară, dar se vânau intens mistreți și cervide. Hrana era completată de specii locale de pești precum plătica, știuca, crapul, șalăul, bibanul. De asemenea se prindeau și sturioni, ce ajungeau în valea Mostiștei din Dunăre, în perioada de creștere a nivelului apelor.
Urcând în amonte pe apa Mostiștei, în așezările de la Vlădiceasa, Șeinoiu și Măriuța, speciile cele mai vânate erau bourul, cerbul, calul sălbatic și mistrețul.

Ofranda întemeietorilor de pe Neajlov

Gumelnițenii locuiau în case din chirpici, cu acoperișuri din bârne groase acoperite cu stuf, în așezări fortificate cu valuri de pământ, plasate pe maluri înalte ale râurilor.
O descoperire unică în arheologie este o ofrandă făcută de gumelnițeni la întemeierea unui sat neolitic aflat în apropiere de apa Neajlovului, la Bucșani, județul Giurgiu.
Înaintea începerii construcției locuințelor, vânătorii au pus într-o groapă, așezat pe partea dreaptă și cu picioarele strânse sub piept, trupul unui bour decapitat. Bourul vânat avea între 4 și 9 ani, o înălțime la greabăn de 143 cm și cântărea 700-900 kg. Arheologii, Cătălin Bem și Adrian Bălășescu, au văzut în acest gest ritual o asemănare cu mitul fondatorului care oferă un sacrificiu pentru a asigura protecția și durabilitatea construcției sale - mitul meșterului Manole.

Diversitatea vânatului pe valea Teleormanului

Mergând spre vest, pe valea Teleormanului, între Lăceni și Măgura descoperim un mediu dificil în care așezările neolitice permanente s-au întemeiat târziu. Se pare că zona era traversată de mai mulți afluenți ai Teleromanului, avea o rețea destul de mare de lacuri și era expusă des inundațiilor.
Cercetătorul Radian Romus Andreescu, ne oferă câteva informații despre animalele sălbatice vânate în zonă - dintre păsări au fost identificate rața mare, stârcul cenușiu, lebăda, iar dintre mamifere, o varietate foarte mare - castorul, cerbul, căpriorul, iepurele, mistrețul, ursul, calul sălbatic, lupul, vulpea, viezurele, jderul de copac și pisica sălbatică. Una dintre descoperirile arheozoologice importante din zonă a fost un somn de 55 kg.
Toate acestea „sugerează existența unui mediu bogat în lacuri, bălți, terenuri mlăștinoase, păduri, printre care se găseau spații deschise”...

Vânatul mare trăia la șes

O observație interesantă a cercetătoarei Diana Bindea, ce nu privește cultura Gumelnița dar care are la bază descoperiri faunistice transilvănene din Neolitic, este aceea că răspândirea speciilor de animale pe care astăzi le asociem cu pădurile de altitudine, era mult mai mare în perioada preistorică. Ursul, cerbul, mistrețul trăiau și la altitudini mici, în pădurile din câmpie.



Fotografii:
Vas antropomorf - Muzeul Gumelnița, Oltenița
Harta pădurilor din Bărăgan - Al. Burnea 1974
Coarne de cerb din Neolitic - Muzeul Dunării de Jos, Călărași
Așezare gumelnițeană pe malul Mostiștei, Sultana-Malu Roșu, Călărași
Reconstituire locuință gumelnițeană cu o singură încăpere, CIMEC
Râul Teleorman

Surse foto:
Muzeul Gumelnița - Oltenița,
Muzeul Dunării de Jos - Călărași,
Registrul Arheologic Național - CIMEC, CIMEC,
Harta pădurilor din Bărăgan de Al. Burnea 1974, inclusă în „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi” de Constantin C. Giurescu, ed. Ceres, București 1976

Bibliografie:
„Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi” - Constantin C. Giurescu, editura Ceres, București 1976
„Cultura Gumelnița pe valea Mostiștei” - Theodor Ignat, editura Muzeul Municipiului București 2018
„Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos XXII” - culegere de articole și comunicări, editată de Muzeul Dunării de Jos, Călărași, Daim P.H. 2005
articole de: A. Bălășescu, D. Moise, V. Radu, C. Bem, A. Bălășescu, Diana Bindea

Text: Alexandru Cercel

Vânătoare cu șoim

Ștefan Augustin Doinaș

în zori de zi când cea din urmă stea

este sătulă de isprăvi nebune

un prinț al vânătorii povestea

și-un grămătic nota ce i se spune

„mai mare-n evul ce mi s-a predat

o altă întâmplare nu există”

– mărite domn! am un condei ciudat:

în loc de „mare”-a scris cu lacrimi „tristă”

„afară astrul zilei neclintit

suna din bronzuri vechi ca o fanfară”

– maria ta! condeiul meu smintit

notează „înlăuntru” nu „afară”

„la fel de-aprinsă-n învelișul ei

simțeam bătaia sângelui în vine:

o flacără sporindu-se-n ulei”

– stăpâne! s-a notat aceasta bine

„de patru zile șoimul aștepta

flămând cu ochiul galben cum e luna”

– să fim mai drepți cu el, măria ta!

„de patru zile” nu: „dintotdeauna”

„în colivia-i strâmtă fără somn

lipsit de zări murea de trândăvie”

– sunt zări care se nasc, mărite domn!

și scapără cumplit în colivie

„aidoma cu el tânjeam spre cer

să-ndestulez vederile-mi auguste”

– stăpâne! poftele măririi cer

cât nu e-n stare limba ei să guste

„atunci l-am scos din laț” – ba nu l-ai scos!

„știam simțind cum mușca din mănușă

ce patimi poartă-n pliscul fioros”

– așa-i! dar nu știai ce poartă-n gușă

„cuprinsu-ntreg părea ca scos din minți

deși nu-l tulburau măcar zefirii”

– stăpâne! nu se cade să te minți:

lăuntrul isca tulburarea firii

„hăitașii-aveau pe chip surâs felin

de câini zeloși care-și confirmă faita”

– mărite domn! golanii simt din plin

când ura de al curte-asmută haita

„eram atât de mare” – un pigmeu!

„ca un topaz întinderea măruntă

lucea stropită-n inelarul meu”

– dar doamne! nu era inel de nuntă.

„visam o pradă mare mai presus

de orice zvâcnet de aripi mortale”

– visai să pui în locul stelei sus

obscura stemă a domniei tale!

„parcă vânam prin mine urmărind

pe dincolo de orice cuviință

o pasăre ce zboară, de pe-un grind

ce mă răsfrânge-n ape o ființă

ce mă-ntrecea și mă urma în timp

și vălurea cu-o ritmică aripă

oglinda unui aprig anotimp

în care toate concentrate-n clipă

mă proslăveau liturgic împrejur:

câmpii și oști donjoane și ducate

veneau urlând în calea mea o jur!

vânam prin clare zile spintecate

de rasuflarea mea simțeam că sunt

ca șoimul ce-și găsește-adevăratul

destin fantoma unui prinț mărunt

în care se trezește împăratul

eram prea exaltat ca să observ

că șoimul meu pierise supt de zare

dar simt acum ca agerul meu serv

el – vânătoru-a ce mi se năzare

pe bolți cu vulturi și ereți complici

îmi răspândește numele-n tărie”

– te-nșeli, stăpâne! șoimul e aici

pe mâna mea și aripa lui scrie.

Sursa: Stefan Aug. Doinaș - „Nascut in Utopia” editura Fundației Culturale Române, 1992

Aventura Arctică

„Aventura Arctică”, apărută în limba română în 2017 la editura Art, este o carte despre perioada înfloritoare a explorării Arcticii de la începutul secolului XX. Aparent destinată amatorilor de cărți de aventură, este de fapt o fereastră deschisă către viața eschimoșilor din Groenlanda și nord-vestul Canadei, o viață extrem de dură, bazată exclusiv pe vânătoare. Acest lucru ar trebui să o facă nelipsită din biblioteca oricărui vânător.

Autorul cărții, danezul Peter Freuchen, a luat parte la expedițiile  conduse de exploratorul, etnograful și prietenul Knud Rasmussen. Aceste expediții, denumite ulterior „expedițiile Thule”, aveau scopul de a face studii etnografice, arheologice și de a cerceta geografia Goenlandei de Nord și a Canadei. Cei doi își finanțează explorările prin subvenții de la statul danez și prin stabilirea unui punct comercial în nord-vestul Groenlandei, botezat Thule. Adoptând stilul de viață al inuiților și integrându-se în comunitatea locală, cei doi reușesc, pe parcursul a peste un deceniu, să își atingă obiectivele științifice cu mari sacrificii.

Vânătoarea constituie fundalul acestei cărți și este esențialmente activitatea de care depindea viața tuturor celor care trăiau pe atunci în Arctica.
Pe parcusul aventurii sale Peter Freuchen vânează numeroși urși polari, morse, foci, iepuri polari, boi moscați și păsări. Vânătoarea se practica în principal cu arma de foc, dar harponul nu ieșise din uz, fiind nelipsit din echipamentul vânătorilor. Vânarea focilor la copcă sau din caiac, gonirea ursului cu câinii de sanie, prinderea păsărilor cu plasa sau culegerea ouălor erau metode tradiționale de vânătoare ce nu se stinseseră încă. 

Acumularea unor provizii de hrană bogată în proteine era cea mai importantă preocupare a oamenilor de atunci. Carnea friptă sau crudă, untura, erau singurele alimente care puteau asigura energia necesară efortului fizic la - 40 de grade Celsius. Mâncarea cărnii crude, în special a organelor interne ale vânatului (de ex. ficatul), era singurul remediu împotriva scorbutului, boală cauzată de lipsa vitaminelor ce se găsesc în hrana vegetală. Pe lângă meniul zilnic groenlandez, autorul ne prezintă și câteva rețete de delicatese locale: carne de narval putrezită sau păsări fermentate în burduf din piele de focă.

Simple greșeli în ce privește vânătoarea sau deplasarea la vânătoare puteau costa viața cuiva. Pierderea unei vieți omenești nu era ceva ieșit din comun în acele comunități, din contră, era se pare o dramă cotidiană. Uneori grupuri de oameni rămâneau izolați și puteau recurge la mâncarea câinilor de sanie (în special în Groenlanda) sau chiar la canibalism (în nord-vestul Canadei). În acest mediu viața era extrem de dură - bătrânii puteau fi părăsiți iar copiii uciși când frigul extrem și foametea durau luni de zile. 

Cartea ne oferă și câteva observații legate de climă. De exemplu ne explică de ce caribu, sau renii, erau rari în acea perioadă - dispăruseră aproape cu totul din Groenlanda în urma unei ierni calde care a creat un strat de gheață la suprafață și a împiedicat animalele sa ajungă la lichenii de sub zăpadă. Inuiții au ajuns să populeze Arctica în urma unei perioade de încălzire a climei, înăsprirea iernilor cauzând izolarea diverselor grupuri și formarea unor dialecte și obiceiuri adaptate locurilor în care s-au stabilit.

Deloc deprimantă, această carte prezintă în primul rând adevărul crud despre viața populațiilor arctice. Concluzia ei este că numai cei adaptabili și înzestrați cu o voință de fier pot supraviețui în Marele Nord. „Aventura Arctică” este presărată cu suficient optimism încât să o citești pe nerăsuflate și la final să te bucuri că ești în viață...


Foto: Peter Freuchen și un localnic inuit, „Aventura Arctică” editura Art 2017
Text: Alexandru Cercel