Oare cine nu a auzit de „Manualul Venatorului”din
1874, lucrarea lui C.C. Cornescu, pentru care Alexandru Odobescu a scris o
introducere-eseu atât de mare încât a trebuit publicată într-un volum separat,
sub numele de „Pseudo Kynegeticos”?
Iată că anul acesta se împlinesc 140 de ani de
pionierat în literatura noastră cinegetică, 140 de ani de când un boier din Principate, şcolit în Franţa şi având „în sine focul sacru al artei” cinegetice, a pus
bazele teoretice ale vânătoarei româneşti. Prin opera sa Cornescu a căutat în
primul rând să promoveze „vânătoarea sportivă” – acea vânătoare frumoasă,
corectă, cu puşca şi câinele prepelicar. Deşi îşi previne cu
sinceritate „lectorii” că s-a inspirat din „opiniunile mai multor autori
francesi”, nu copiază metodele occidentale, ci extrage din ele principii de
bună practică pe care le îmbogăţeşte cu experienţe personale.
„Lipsa totală
în limba noastră a unei cărţi asupra venatorei [...] mi-a dat curagiul de a
publica acest mic volum” mărturiseşte Costache Cornescu în Introducerea manualului său.
« Arma cu care se servă vanătorul
spre a’şi apropia
venatul »
În prima parte a manualului,
numită „Despre Puscă”, autorul abordează
chestiuni esenţiale precum: alegerea unei arme potrivite cu talia trăgătorului,
tirul la vânatul în mişcare şi stabilirea încărcăturii optime (proporţia
„ierbei de puscă” şi alicelor). Dintre sfaturile „adesse de folos unui venator care nu de mult a luat pusca în
mână” spicuim:
- Distanța la care se poate trage în vânat este de: 22-36m cea mică, peste 36m cea mare, iar 45m maximă (reguli care se menţin, cu tot avansul tehnologic de astăzi);
- Lungimea ţevilor „aternă de gust” dar în general cele de 32-33 degete sunt pentru câmp, iar cele de 26-28 pentru pădure ;
- „Puscele de Paris au o mare reputaţiune” dar, cu toată admiraţia pentru „puşcaşii parisiani cei buni”, „puscele englese, cu drept cuvăntu, au un renume şi mai mare”.
« Animalul al cărui instinct ajută pe venator
spre a
prinde venatul »
Capitolul „Despre Căne” debutează cu o pledoarie
înfocată a lui Cornescu în favoarea sportivităţii, a căutării active a
vânatului de către vânător: „Venatorea cea mai placută, precăt este
permisu a emite o opiniune, este foră înduoială cea cu cănele care se chiamă
prepelicar”, pe când vânătoarea cu bătaie „nu mai are nici un merit din punctul
de vedere al artei cynegetice, şi este mai mult un pretextu de întrunire şi de
petrecere”, căci „venatorul stă în loc, şi alţii gonesc venatul spre elu”.
După patru pagini
pasionale, Cornescu hotărăşte că trebuie „să vorbim acum şi de indispensabilul
tovarăşu al unui venator”: începe cu Bracul francez, Epaniolul, Grifonul, şi
continuă cu rasele engleze de Seter, Pointer şi Retreiver. Un adaos interesant
la lista prepelcarilor este şi Barbetul, acel câine alb „cu perul creţu ca oia
pe cari Germanii îl numescu Pudel”.
La final dă „consilii
pentru dressarea cănilor” şi tratamente pentru vindecarea jigodiei, prescrise de
mai mulţi autori străini, inclusiv de un anume Rouger, care „zice că la începutul bolei trebue trei zile se arunci
căte un pumn de sare în gătlejul cănelui”.
Anexele I şi II ale manualului – „Bola jigodiei” şi „Medicamente pentru bolele cănilor” – se vor a fi un adevărat
„suport tehnic” pentru crescătorii de câini din acea vreme, însă tratamentele
prescrise pe atunci sărmanilor câini erau mai mult tributare alchimiei decât
medicinei veterinare. C. Cornescu
citează din H. Robinson – „Le Chien de
Chasse” (1864) – şi redă peste 40
de reţete, din care merită să menţionăm următoarele: pentru diaree se dă
calciu, laudanum, gumen arabic; la probleme „stomachice” genţiană, cardamon,
carbonat de sodiu, praf de Zingiber; inflamaţii – loţiune cu extract de Plumb
şi tinctură de arnică; pentru limbrici „sticlă pissată căt ţine pe o monedă de
un leu, se amestecă cu unt, spre a face o pilulă”, iar după 6 ore „o dosă de
unt de castor”; în fine, pentru ligamente inflamate „ferul arssu [...] în unele casuri
este forte trebuinciosu”!
« Animalele cari se veneasă »
În ultima parte a
manualului, „Despre Venatu”, autorul
tratează şapte specii de mamifere şi nouă de păsări, din punctul de vedere al:
modului de viaţă, metodei de vânătoare şi, unde este cazul, al metodei de
preparare. Reţetele culinare sunt de
inspiraţie franceză (paté din măruntaie de becaţine cu pâine prăjită şi felii
de lămâie), orientală (kebab de căprioară), dar şi locală: „Mi se pare că
ciorba de iepure, ce’i zicem ciorbă ţigănească, este particulară cuinei (n.r. bucătăriei) romănesci, şi negreșit
că ea nu are mai puţină valore de căt măncările de iepure ce se facu în
străinătate”.
Cornescu observă
dispariţia de la şes a cerbului, căprioarei şi mistreţului. Acesta din urmă mai
vine uneori în pereche din Bulgaria dar, remarcă autorul, nici atunci „nu se
pote prăsi, căci se veneasă îndată şi să stîrpesce, mai cu seamă de ţărani
cărora le facu multe stricăciuni la porumburile lor”.
Despre
specialitatea sa, vânatul înaripat, spune următoarele: prepreliţa este o pasăre
în compania căreia vânătorul se poate bucura mereu de câinele său, cârsteiul
este un vânat de câmp care poate strica prepelicarul, deoarece îl face să
alerge, iar becaţina „presintă mari dificultăţi la trassu”. Vânătoarea de becaţine
poate fi „ostenitore şi periculosă pentru sănătate”, dar „este singura venatore
în care se pote recunosce un bun venator”! Cocoşul
de pădure (de mesteacăn), altădată numeros la şes, s-a împuţinat foarte mult
şi, neluându-se măsuri, „elu pote în curănd va dispare cu totul”.
În privinţa dropiilor, Cornescu spune
profetic: „cu sporirea agriculturei, au devenit şi mai sfiiciose de căt cum
erau acum câţiva ani, şi pote va veni vremea cănd, imulţinduse populaţiunea,
vor dispare din ţara nostră, precum au dispărut din Occident”.
Astăzi, o altă profeţie s-a adeverit: vânătoarea
„nu mai are prestigiul ce avea odinioră, şi, ne mai fiind o trebuinţă a vieţei
sociale, mulţi o nesocotescu cu totul şi poate chiar o despreţuescu”. Cu toate
acestea Costache Cornescu reaminteşte opiniei publice că vânătoarea sportivă aduce
multe beneficii sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor, şi importante venituri
naţiunii. Ea nu poate
fi oprită, deoarece: „venatorea,
precum şi pescuitul, este o aplecare firescă” ce a început cu „primii oameni ai
creaţiunei”!
Text şi fotografii: Alexandru Cercel
Sursa: „Manulalul Venatorului” C.C. Cornescu, 1874 - Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti
