Manualul Venatorului: 140 de ani în slujba vânătorii sportive

                                            

Oare cine nu a auzit de „Manualul Venatorului”din 1874, lucrarea lui C.C. Cornescu, pentru care Alexandru Odobescu a scris o introducere-eseu atât de mare încât a trebuit publicată într-un volum separat, sub numele de „Pseudo Kynegeticos”?

Iată că anul acesta se împlinesc 140 de ani de pionierat în literatura noastră cinegetică, 140 de ani de când un boier din Principate, şcolit în Franţa şi având „în sine focul sacru al artei” cinegetice, a pus bazele teoretice ale vânătoarei româneşti. Prin opera sa Cornescu a căutat în primul rând să promoveze „vânătoarea sportivă” – acea vânătoare frumoasă, corectă, cu puşca şi câinele prepelicar. Deşi îşi previne cu sinceritate „lectorii” că s-a inspirat din „opiniunile mai multor autori francesi”, nu copiază metodele occidentale, ci extrage din ele principii de bună practică pe care le îmbogăţeşte cu experienţe personale.

„Lipsa totală în limba noastră a unei cărţi asupra venatorei [...] mi-a dat curagiul de a publica acest mic volum” mărturiseşte Costache Cornescu în Introducerea manualului său.

« Arma cu care se servă vanătorul 

spre a’şi apropia venatul »

În prima parte a manualului, numită „Despre Puscă”, autorul abordează chestiuni esenţiale precum: alegerea unei arme potrivite cu talia trăgătorului, tirul la vânatul în mişcare şi stabilirea încărcăturii optime (proporţia „ierbei de puscă” şi alicelor). Dintre sfaturile „adesse de folos unui venator care nu de mult a luat pusca în mână” spicuim:

• Distanța la care se poate trage în vânat este de: 22-36m cea mică, peste 36m cea mare, iar 45m maximă (reguli care se menţin, cu tot avansul tehnologic de astăzi);
• Lungimea ţevilor „aternă de gust” dar în general cele de 32-33 degete sunt pentru câmp, iar cele de 26-28 pentru pădure ;
• „Puscele de Paris au o mare reputaţiune” dar, cu toată admiraţia pentru „puşcaşii parisiani cei buni”, „puscele englese, cu drept cuvăntu, au un renume şi mai mare”.

« Animalul al cărui instinct ajută pe venator 

spre a prinde venatul »

Capitolul „Despre Căne” debutează cu o pledoarie înfocată a lui Cornescu în favoarea sportivităţii, a căutării active a vânatului de către vânător: „Venatorea cea mai placută, precăt este permisu a emite o opiniune, este foră înduoială cea cu cănele care se chiamă prepelicar”, pe când vânătoarea cu bătaie „nu mai are nici un merit din punctul de vedere al artei cynegetice, şi este mai mult un pretextu de întrunire şi de petrecere”, căci „venatorul stă în loc, şi alţii gonesc venatul spre elu”.

După patru pagini pasionale, Cornescu hotărăşte că trebuie „să vorbim acum şi de indispensabilul tovarăşu al unui venator”: începe cu Bracul francez, Epaniolul, Grifonul, şi continuă cu rasele engleze de Seter, Pointer şi Retreiver. Un adaos interesant la lista prepelcarilor este şi Barbetul, acel câine alb „cu perul creţu ca oia pe cari Germanii îl numescu Pudel”.

La final dă „consilii pentru dressarea cănilor” şi tratamente pentru vindecarea jigodiei, prescrise de mai mulţi autori străini, inclusiv de un anume Rouger, care „zice că la începutul bolei trebue trei zile se arunci căte un pumn de sare în gătlejul cănelui”. 

Anexele I şi II ale manualului – „Bola jigodiei” şi „Medicamente pentru bolele cănilor” – se vor a fi un adevărat „suport tehnic” pentru crescătorii de câini din acea vreme, însă tratamentele prescrise pe atunci sărmanilor câini erau mai mult tributare alchimiei decât medicinei veterinare. C. Cornescu citează din H. Robinson – „Le Chien de Chasse” (1864) – şi redă peste 40 de reţete, din care merită să menţionăm următoarele: pentru diaree se dă calciu, laudanum, gumen arabic; la probleme „stomachice” genţiană, cardamon, carbonat de sodiu, praf de Zingiber; inflamaţii – loţiune cu extract de Plumb şi tinctură de arnică; pentru limbrici „sticlă pissată căt ţine pe o monedă de un leu, se amestecă cu unt, spre a face o pilulă”, iar după 6 ore „o dosă de unt de castor”; în fine, pentru ligamente inflamate „ferul arssu [...] în unele casuri este forte trebuinciosu”!

« Animalele cari se veneasă »

În ultima parte a manualului, „Despre Venatu”, autorul tratează şapte specii de mamifere şi nouă de păsări, din punctul de vedere al: modului de viaţă, metodei de vânătoare şi, unde este cazul, al metodei de preparare. Reţetele culinare sunt de inspiraţie franceză (paté din măruntaie de becaţine cu pâine prăjită şi felii de lămâie), orientală (kebab de căprioară), dar şi locală: „Mi se pare că ciorba de iepure, ce’i zicem ciorbă ţigănească, este particulară cuinei (n.r. bucătăriei) romănesci, şi negreșit că ea nu are mai puţină valore de căt măncările de iepure ce se facu în străinătate”.

Cornescu observă dispariţia de la şes a cerbului, căprioarei şi mistreţului. Acesta din urmă mai vine uneori în pereche din Bulgaria dar, remarcă autorul, nici atunci „nu se pote prăsi, căci se veneasă îndată şi să stîrpesce, mai cu seamă de ţărani cărora le facu multe stricăciuni la porumburile lor”.

Despre specialitatea sa, vânatul înaripat, spune următoarele: prepreliţa este o pasăre în compania căreia vânătorul se poate bucura mereu de câinele său, cârsteiul este un vânat de câmp care poate strica prepelicarul, deoarece îl face să alerge, iar becaţina „presintă mari dificultăţi la trassu”. Vânătoarea de becaţine poate fi „ostenitore şi periculosă pentru sănătate”, dar „este singura venatore în care se pote recunosce un bun venator”! Cocoşul de pădure (de mesteacăn), altădată numeros la şes, s-a împuţinat foarte mult şi, neluându-se măsuri, „elu pote în curănd va dispare cu totul”.

În privinţa dropiilor, Cornescu spune profetic: „cu sporirea agriculturei, au devenit şi mai sfiiciose de căt cum erau acum câţiva ani, şi pote va veni vremea cănd, imulţinduse populaţiunea, vor dispare din ţara nostră, precum au dispărut din Occident”.

Astăzi, o altă profeţie s-a adeverit: vânătoarea „nu mai are prestigiul ce avea odinioră, şi, ne mai fiind o trebuinţă a vieţei sociale, mulţi o nesocotescu cu totul şi poate chiar o despreţuescu”. Cu toate acestea Costache Cornescu reaminteşte opiniei publice că vânătoarea sportivă aduce multe beneficii sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor, şi importante venituri naţiunii. Ea nu poate fi oprită, deoarece: „venatorea, precum şi pescuitul, este o aplecare firescă” ce a început cu „primii oameni ai creaţiunei”!

Text şi fotografii: Alexandru Cercel

Sursa: „Manulalul Venatorului” C.C. Cornescu, 1874 - Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti