Cu siguranţă nu vorbim aici de directorul sau preşedinele AGVPS, şi nici de vreun patron de asociaţie particulară, ci de un model spiritual pentru supuşii vânători din zilele noastre.
Cine ar putea fi patronul vânătorilor români, şi oare... am mai avea nevoie de unul? Ei bine, nu trebuie să ne chinuim prea mult mintea căutând personaje contemporane, pentru că la aceste întrebări au dat deja un răspuns înţelept, cu peste 70 de ani în urmă, doi dintre cei mai reprezentativi oameni ai culturii cinegetice române: Ionel Pop şi Mihail Sadoveanu.
Din dorinţa de a consolida o cultură cinegetică autohonă, Ionel Pop şi Sadoveanu au identificat în persoana Sfântului Eustaţiu protectorul spiritual al vânătorilor români. Cei doi literaţi au dezbătut această alegere în numărul 12 al revistei Carpaţii din 1938, însă argumentaţia lor a rămas cu un slab ecou în cultura vânătorească. Datorită vremurilor schimbătoare din România,
cultura cinegetică modernă a fost edificată parţial rămânând până în ziua de
astăzi un templu neterminat, acoperit de buruieni şi jefuit de hoţii de materiale.
Aproape necunoscut şi nesărbătorit, Sfântul Eustaţiu este menţionat pe data de 20 septembrie în calendarul ortodox împreună cu soţia şi copiii săi, ca martiri creştini. Se pare că Eustaţiu a fost un conducător militar roman, contemporan cu Împăratul Traian (98-117 d.Hr.), pe numele său de naştere Placidus (Cel Blând). Avea parte de multă bunăstare şi era de mult ajutor celor nevoiaşi: "pe cei flămânzi
îi hrănea, pe cei goi îi îmbrăca, pe cei
robiţi îi răscumpăra" spune Sadoveanu, adăugând că pentru a fi desăvârşit "îi mai trebuia să cunoască lumina
adevărului Domnului nostru Iisus".
Fiind la vânătoare, şi încolţind într-o zi un cerb mare cu copoii, între coarnele cerbului i se arătă în lumină crucea lui Hristos şi o voce îi spuse "tu, deşi nu mă
ştiai, cu faptele tale m-ai cinstit. Iată de ce m-am arătat
ţie, ca să te vânez la credinţa cea adevărată".
Chemându-l Hristos la El, Placidus se boteză la un preot din Roma, schimbându-şi numele în Eustaţiu (Cel Roditor). Credinţa îi fu pusă la încercare, ca şi lui Iov, pierzându-şi familia şi pribegind o perioadă în Egipt. După 16 ani s-a reunit cu soţia şi cei doi copii, iar sub Traian şi-a recâştigat gloria luptând în războaiele cu parţii. În vremea împăratului Adrian însă (117-138 d.Hr.) a fost prigonit pentru credinţa sa şi, refuzând
să aducă jertfe zeilor, a fost ucis împreună cu familia într-un cuptor de aramă
de forma unui taur. De atunci Biserica Ortodoxă, dar şi cea Romano Catolică, şi chiar Anglicană, sărbătoresc pe 20 septembrie pe "Sfântul Mare Mucenic Eustaţiu împreună cu soţia sa Teopista şi cu fiii săi, Agapie şi Teopist." Moaştele sale sunt răspândite prin Europa şi sunt singurele dovezi istorice ale personajului. Ele se găsesc în Anglia la British Museum, în
Franţa la impunătoarea catedrală Saint Eustache din Paris, dar şi în România,
la biserica Iancu Vechi din Bucureşti.
Emblematica
legendă a militarului roman a fost atribuită mai târziu Sfântului Hubertus, un
personaj despre care s-au păstrat mai multe date istorice. Se ştie despre
Hubert că a trăit între 656-727 d.Hr. fiind episcop de Liege şi contribuind la
dezvoltarea oraşului belgian. A rămas cunoscut în epocă pentru evlavia sa şi pentru generozitatea faţă de săraci, dar şi pentru puterea de a vindeca prin rugăciune, şi prin anume instrumente, boala turbării.
Popularitatea Sfântului Hubertus s-a extins treptat
din Europa Occidentală spre estul continentului, iar în ultimul deceniu al secolului XX vânătorii români au importat şi ei acest nume, pe filieră germană, în lipsa unei culturi cinegetice proprii.
Sfântul Hubertus este sărbătorit în fiecare an de occidentali pe data de 3 noiembrie, prin slujbe speciale la care iau parte vânătorii, copoii şi echipajele călare.
...De ce ar fi nevoie de "o zi de sărbătoare a vânătorilor din această Ţară românească"?
Iarăşi, maestrul Ionel Pop ne-a dat deja răspunsul:
"Să se creeze între breslaşii adevăraţi ai acestei îndeletniciri o legătură mai presus de ceea reprezentată prin societăţile de vânătoare, cu cotizaţii, statute şi preşedinţi; de altă natură decât cea cârmuită de Direcţiuni şi de Uniuni; una în care partea spirituală să precumpenească.
Iar acest spirit de camaraderie şi de frăţie, de comunitate în cele bune să fie stârnit şi înmulţit prin anume sărbători ale breslei noastre. [...]
În sfaturile lor vânătoreşti camarazii noştri poate vor continua tortul acestor gânduri. Şi poate vom ajunge să se înjghebeze acea tovărăşie luminoasă a vânătorilor români, care va urma numai „quod nobile et bonum", şi care în pragul toamnei plină de sunet de corn vânătoresc va aduna pe tovarăşii din apropiere în ziua anumită, să sărbătorească în gând bun pe cel din vechime sfânt Ocrotitor al lor, Eustaţiu-Placidus."
Surse: revista Carpaţii nr. 12 / 1938 Cluj, Ionel Pop
Biserica Iancu Vechi-Mătăsari
en.Wikipedia.org
ro.Wikipedia.org
Text: Alexandru Cercel
