Raţe gălăgioase (III): Raţa sunătoare

Numele raţei sunătoare (Bucephala clangula) vine de la ţipătul pătrunzător „bii-briiz” pe care masculul îl scoate mai ales în perioada de împerechere. 

Vara cloceşte în scorburi, în pădurile presărate de lacuri ale nordului Europei şi Asiei. Iarna soseşte la noi în stoluri mici, în zona lacurilor litorale şi a coastelor Mării Negre, unde poate fi găsită în perioada noiembrie - martie. Se poate vâna între 15 august - 15 februarie. Masculul poate fi recunoscut în special după capul rotund, de culoare verde închis, cu pete albe pe obraji. Spatele şi coada acestuia sunt negre, iar pieptul şi abdomenul sunt de un alb strălucitor. Femela are capul maroniu şi un inel alb la gât, restul corpului fiind cenuşiu. Ambele sexe au picioarele galbene şi pot fi recunoscute în zbor după culoarea albă a remigelor secundare (pene lungi situate la mijlocul aripilor).

Spre deosebire de celelalte două colege din "grupul gălăgioaselor", care sunt raţe de suprafaţă, raţa sunătoare este scufundătoare şi preferă lacurile adânci sau apele mării pentru a-şi căuta hrana, preponderent animală. Principalele caracteristici ale raţelor scufundătoare sunt: nu au oglinzi viu colorate pe laturile aripilor, când ies pe uscat au o postură oblică (pentru că picioarele sunt poziţionate mai aproape de partea din spate a corpului), când plutesc corpul intră mai adânc în apă, iar când decolează aleargă câţiva paşi pe suprafaţa apei.

Foto: Hauta-Aho Eero Doubledeclic.com

Surse: 

„Păsările din România şi Europa” – Hamlyn Guide ediţia în limba română, Octopus Publishing 1999

„Dicţionarul păsărilor” – Victor Ciochia, ed. Pelecanus, Braşov 2002

„Ghid de identificare a speciilor de păsări” – Marina Cazacu, Criprian Fântână, Lavinia Răducescu, SOR 2012

Text: Alexandru Cercel

Raţe gălăgioase (II): Raţa cârâitoare

Raţa cârâitoare (Anas querquedula) îşi trage denumirea de la sunetul scos de mascul, ce aduce (cum altfel?) cu un "cârâit prelung"... I se mai spune popular şi "sarsela de vară" pentru că are dimensiuni apropiate de raţa mică (Anas crecca), şi pentru că este oaspete de vară la noi în ţară. Soseşte cam pe la sfârşitul lunii februarie, începutul lui martie şi pleacă prin octombrie, având o prezenţă scăzută în sezonul de vânătoare (1 septembrie - 10 februarie). După unii ornitologi ar fi şi exemplare care iernează la noi în Delta Dunării. În general raţele cârâitoare preferă bălţile puţin adânci de la câmpie, pe marginile cărora îşi construiesc cuiburi, ca nişte scobituri pe sol, camuflate în stuf.

Ca la toate păsările, încercarea de a identifica o raţă după culori poate duce la erori, raţa cârâitoare putând fi confundată spre exemplu cu raţa roşie (Aythya nyroca), o specie aflată în declin. Ornitologii recomandă identificarea speciilor prin observarea unor semne distinctive precum: contraste ale penajului, comportament în zbor etc. Cel mai important semn distinctiv la raţa cârâitoare este sprânceana albă de deasupra ochiului, ce se continuă spre ceafă. Aceasta se poate observa foarte clar la masculi şi este ceva mai estompată la femele. Masculul are capul şi pieptul maroniu iar când stă pe apă se pot observa pene lungi (scapulare) ce atârnă peste aripi. În zbor acesta prezintă abdomen şi aripi de culoarea gri deschis. Ciocul este de asemenea gri deschis, la ambele sexe, dar femela prezintă o pată albă la baza acestuia.

Foto: en.Wikipedia.org
Surse: 
„Păsările din România şi Europa” – Hamlyn Guide ediţia în limba română, Octopus Publishing 1999
„Dicţionarul păsărilor” – Victor Ciochia, ed. Pelecanus, Braşov 2002
„Ghid de identificare a speciilor de păsări” – Marina Cazacu, Criprian Fântână, Lavinia Răducescu, SOR 2012
Text: Alexandru Cercel

Raţe gălăgioase (I): Raţa fluierătoare

Deşi toate raţele sunt „gălăgioase”, în fauna României se găsesc trei personaje speciale: raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa cârâitoare (Anas querquedula) şi raţa sunătoare (Bucephala clangula). Cea fluierătoare este raţă de suprafaţă, oaspete de iarnă, cea cârâitoare este tot raţă de suprafaţă dar oaspete de vară, iar cea sunătoare este raţă scufundătoare oaspete de iarnă. Cum deosebim totuşi "sunatul" de "cârâit" sau "fluierat"? Vom afla în următoarele trei episoade:

Raţa Fluierătoare
Numele acestei raţe vine de la fluieratul puternic, ce aduce cu un „uii-uu”, scos de mascul în timpul zborului. Raţele fluierătoare cuibăresc în taigaua eurasiatică şi sosesc la noi prin noiembrie, migrând în stoluri lungi sub formă de şiruri. Sunt considerate oaspeţi de iarnă în România, dar unii ornitologi afirmă că o parte din ele rămân şi cuibăresc vara aici. Masculii se pot identifica uşor după capul castaniu cu o pată galbenă pe frunte. Pieptul este de asemenea castaniu, oglinda aripii este verde, subcodalele negre, iar restul penajului gri. Femela este de culoare maroniu-roşcată. Ambele sexe au ciocul gri-albăstrui cu vârful negru, gâtul scurt şi abdomenul alb.

Sezonul de vânătoare este între 15 august – 15 februarie, dar atenţie, se pot face confuzii cu specii de raţe protejate, ale căror populaţii sunt în declin: raţa roşie şi raţa cu ciuf. Raţa roşie (Aythya nyroca) este o raţă scufundătoare de culoare maronie uniformă. Având în vedere că nuanţa sa nu se observă decât în lumină bună, cel mai bine se poate identifica în zbor după dunga albă prezentă pe toată lungimea aripii. Raţa cu ciuf (Netta rufina) are capul portocaliu intens şi ciocul roşu. Gâtul, burta şi subcodalele sunt negre, iar în zbor se poate observa o dungă albă pe remige (penele cele mai lungi ale aripii).

Foto: Armando Caldas Flick.com

Surse: 

„Păsările din România şi Europa” – Hamlyn Guide ediţia în limba română, Octopus Publishing 1999

„Dicţionarul păsărilor” – Victor Ciochia, ed. Pelecanus, Braşov 2002

„Ghid de identificare a speciilor de păsări” – Marina Cazacu, Criprian Fântână, Lavinia Răducescu, SOR 2012

Text: Alexandru Cercel

Născuţi Aportori

Labradorii sunt cei mai numeroşi câini de companie din lume, dar şi cei mai răspândiţi aportori utilizaţi de vânătorii de raţe. Câinii din această rasă manifestă o înclinaţie deosebită pentru aport şi au calităţi excelente de înotători. 

Labradorii au o constituţie corporală robustă şi o talie mijlocie, măsurând circa 55 cm la greabăn. Au capul relativ mare, cu obraji laţi şi o privire expresivă. Blana lor are firul scurt, neted şi des, oferind o bună protecţie împotriva frigului şi apei îngheţate. Coada este de formă conică, fiind foarte groasă la bază şi asemănându-se cu cea a vidrei. Degetele sunt unite printr-o membrană care îi ajută la înot.

Culoarea labradorilor poate fi neagră sau maronie, cu variaţii de la bej, la galben, roşcat şi până la ciocolatiu. Aceşti câini sunt specializaţi în vânătoarea la baltă dar, prin dresaj li se poate dezvolta şi abilitatea de a căuta prin stuf vânatul mic viu, sau chiar de a căuta urma de sânge a vânatului mare rănit.

Locul de origine al labradorilor este Avalon, zona cea mai estică a insulei canadiene Newfoundland (Terra Nova). Cu toate acestea câinii au primit denumirea regiunii geografice învecinate – a peninsulei Labrador, pentru a nu fi confundaţi cu o altă rasă locală, de tip molossoid, „Câinele de Newfoundland”.

Labradorul a fost iniţial un câine utilitar ce ajuta pescarii la strângerea năvoadelor şi aducerea odgoanelor din apă. În secolul XIX marinarii au adus câţiva câini şi în Marea Britanie, iar unii nobili vânători, printre care şi contele de Malmesbury, i-au crescut pentru vânătoarea la raţe şi au pus bazele rasei moderne de astăzi.

Foto: Shanna Melton Pinterest.com, en.Wikipedia.org

Surse: „Dresajul câinelui de vânătoare”- Nicolae Străvoiu, editura Lider 2001 ; en.Wikipedia.org

Text: Alexandru Cercel