Focurile de Anul Nou

Focurile de armă trase de Anul Nou reprezintă o tradiţie relativ nouă din zonele rurale. Vechiul obicei de a pocni din bici la Pluguşor, peste care s-a suprapus folosirea artificiilor în perioada recentă, a creat ca efect secundar şi tradiţia vânătorilor locali de a ieşi din casă la cumpăna dintre ani şi a trage câteva focuri. Astfel se „împuşcă” vechiul an şi se „salută” cel nou. 

Pentru a perpetua acest obicei este însă nevoie şi de instaurarea unei tradiţii a siguranţei: 
focul trebuie tras în sus, spre o zonă fără oameni, la marginea curţii sau satului, spre câmp sau spre pădure, în funcţie de locaţie. În niciun caz nu trebuie eliberat în mijlocul petrecerii din curte sau din drum, ci la o parte de grupul de participanţi. De asemenea este indicat să se folosească doar cartuşe cu pulbere şi fără alice, şi numai în lipsa lor – încărcături uşoare de 24g cu alice de 1 sau 2 mm. Pentru aceste motive obiceiul este imposibil de ţinut în zonele urbane. 

În Occident sunt disponibile pe piaţă cartuşe de semnalizare pentru arme lise, ce pot fi folosite foarte bine în astfel de ocazii. Unele dintre cele mai populare cartuşe de acest fel sunt americanele Dragon’s Breath, cu încărcătură pe bază de zirconiu, ce produc o jerbă de scântei de cca. 20 de metri. Indiferent de muniţie însă, condiţiile de siguranţă trebuie respectate întotdeauna cu stricteţe, mai ales în prezenţa băuturilor alcoolice şi a invitaţilor. 

Dragi cititori, la finalul lui 2012, vă urăm şi noi
"La mulţi ani cu sănătate şi un an nou mai bun!"

Film: Smarter Every Day
Foto: en.Wikipedia.org, Smarter Every Day

Text: Alexandru Cercel

După mistreţi la... vulpi

Ultima vânătoare colectivă a anului a avut loc sâmbătă 22 decembrie pe fondul de vânătoare Grădiştea, cu participarea Grupei a Doua şi a Şasea. Deşi vânatul căutat cu interes, mai ales în weekend-ul dinainte de Crăciun, era de fapt mistreţul, ziua s-a terminat o recoltă de cinci vulpi. 

Pornind pe o zăpadă aşezată, numai bună de citit urme, şi pe un ger nu prea tare, cei 25 de vânători au ocolit trupurile de pădure ale fondului, mergând ţintă spre "colceag" - canalul de irigaţii acoperit de stuf, cunoscut ca refugiu preferat al mistreţilor. Lat de numai câţiva zeci de metri, dar lung de peste un kilometru şi băltind cu apă, zidul de stuf al "colceagului" a pus mari probleme Grupei a Şasea, căreia sorţii i-au desemnat goana.

Majoritatea vânătorilor nu au putut intra în "cetatea" vânatului şi, în lipsa unui câine, au trebuit să gonească de pe margini. La această cea mai importantă şi cea mai lungă goană a zilei, ce a durat circa 45 de minute, au ieşit câteva vulpi frumoase din care s-au recoltat două.

Deşi semnele arătau că ar fi una din acele zile "fără de mistreţ", s-a continuat optimist cu o nouă goană în trupul de pădure Balamuceanca. Aproape de întâlnirea goanei cu ţinerea, un vulpoi a fugit în lungul liniei, fiind recoltat la marginea pădurii. În cel de-al doilea trup de pădure s-au organizat alte două goane. Din primul desiş au ieşit două vulpi ce au fost recoltate la ţinere, iar apoi s-au mai stârnit câţiva iepuri refugiaţi de pe câmp, şi o parte din căprioarele ce populează din abundenţă fondul. La pădurea dinspre şosea nu s-a mai organizat nicio goană, ziua de vânătoare la mistreţi încheindu-se astfel cu o fructuoasă combatere la vulpi.

Masa vânătorească s-a desfăşurat ca de obicei cu multă voie bună, "ortacii" împărţindu-şi între ei mâncărurile deosebite şi diversele feluri de ţuică şi vin aduse la câmp.

La sfârşitul zilei, colaborarea dintre Grupa a Doua şi a Şasea a fost supusă unui test neaşteptat: maşinii şefului Grupei a Doua i-au fost tăiate toate patru anvelopele. Acest act de vandalism, făcut probabil de localnici, a pus capăt veseliei şi a determinat toţi participanţii să încerce să dea o mână de ajutor. După vreo patru ore de stat în frig, membrii celor două grupe au reuşit să schimbe anvelopele tăiate cu un set de anvelope de vară adus de la Bucureşti, dovedind astfel că sunt solidari în momente grele şi că prietenia lor este cu fiecare vânătoare mai puternică.

Pentru mai multe fotografii vă rugăm vizitaţi şi albumul nostru de pe Facebook!

Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

Jacheta universală

Există vreo haină uşoară pe care să o putem purta tot sezonul, care să nu fie nici prea groasă nici prea subţire, care să ne apere de vânt şi ploaie şi care să ţină şi de cald? Mmmnu... cu siguranţă nu s-a fabricat încă haina perfectă... Totul depinde de mediul în care vânăm şi de cum ne adaptăm la el. 

Despre jacheta Game se poate spune însă că are valenţe de "haină universală" fiind uşoară, călduroasă, rezistentă la vânt şi la ploaie. Utilizată pe baza principiului "mai multe straturi subţiri sunt mai bune decât unul singur gros" jacheta Game e potrivită pentru vânătoare, începând din Octombrie şi până în Martie: când e cald se ia pe dedesubt un tricou, când e frig un hanorac cu glugă, iar când se lasă şi mai frig se ia pe deasupra şi o vestă de puf.

Game este un windstopper din lână sintetică (fleece) ce are în interior un strat rezistent la apă, similar cu cel al mânuşilor de schi. Datorită acestor două caracteristici păstrează foarte bine căldura corpului şi este perfectă pentru zilele cu temperaturi între 0 şi 10 grade. Materialul are firul scurt şi des, nu se perforează şi nu se agaţă uşor în ciulini sau crenguţe. Rezistă la vânt, are mânecile strânse pe încheieturi iar gulerul se închide foarte bine pe gât. Stratul impermeabil nu respiră aşa bine, în ciuda indicaţiilor producătorului, iar dacă umblaţi mult pe jos sau se încălzeşte afară trebuie să vă descheiaţi des. 

Rezistă la ploaie măruntă şi chiar la şederea în zăpadă. De asemenea se comportă foarte bine la frig, putând fi folosită şi la minus 10 grade dacă participaţi la goană. Nu se recomandă totuşi la stand sau la pândă, fără să luaţi pe deasupra o vestă bună de puf, căci stratul ei subţire nu poate face minuni. 
Game poate fi un tovarăş de încredere pentru cei ce caută mobilitatea şi simplitatea, dar care în acelaşi timp ştiu şi să aprecieze vremea înaintea unei zile de vânătoare.

Jacheta Game este distribuită în România de magazinul Articole de Vânătoare şi poate fi achiţizionată la preţul de 99 RON. Vizitând magazinul online puteţi găsi mai multe articole de îmbrăcăminte şi accesorii pentru vânătoare.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Articole Vanatoare

Zăpezile de la Sineşti

Prima vânătoare pe zăpadă a avut loc sâmbata aceasta, tot la Sineşti, pe câmpurile din jurul cunoscutei păduri întretăiate de şoseaua Bucureşti - Urziceni. În ciuda celui mai slab rezultat din acest sezon: doi iepuri la paisprezece vânători, ziua a fost petrecută cu multă voie bună şi în spirit camaraderesc.  

Întâlnirea de la popas, a avut loc pe un ger pătrunzător de -18 grade Celsius. Deşi abia puteau ţine mâinile afară din buzunare, vânătorii s-au echipat cu camuflajul alb (halate de baie, costume de vopsit ş.a.m.d.) şi au început să bată câmpurile din stânga pădurii, pe fundalul unui peisaj arctic, strălucitor. Scotocind cu interes arătura şi păişul de lângă şosea, în cele două goane vânătorii au stârnit doi-trei iepuri, care au scăpat în final pe flancuri. 

S-a mers apoi în spatele pădurii, cu încrederea că acolo se vor găsi ascunşi iepurii cei numeroşi. Într-adevăr, din ceaţă, de prin vii, de pe arături şi de la marginea pădurii au sărit o mulţime iepuri... în număr de patru. La a doua goană de pe arătură s-a împuşcat primul iepure pe flanc, ceea ce a reaprins speranţele grupului de "fugiţi de-acasă", deşi trecuse de mult de miezul zilei. La următoarea goană s-a împuşcat al doilea iepure, când era totuşi prea devreme ca cineva să creadă că va şi ultimul.

Continuând cu încă o goană spre pădure şi apoi "la sărite" spre maşini, maratoniştii şi-au refăcut încrederea cu murături şi cârnaţi, şi-au limpezit minţile cu ţuică, şi s-au hotărât să meargă spre capătul sudic al fondului Sineşti, în zona localităţii Mataraua. La ultimele două goane ale zilei, vânătorii înzăpeziţi au pus pe fugă trei iepuri, fără a trage însă niciun foc.

Apoi, obosiţi şi înfriguraţi s-au îndreptat spre casă, având mulţumirea petrecerii unei zile superbe de iarnă, în marginea Câmpiei Vlăsiei...


Vă rugăm vizitaţi şi albumul foto de pe Facebook.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

Salcâmii de la Sineşti

Pe fondul Sineşti a avut loc una dintre cele mai frumoase vânători din acest sezon, atât din punct de vedere al recoltei cât şi al colaborării dintre vânători. Grupa a Doua şi Grupa a Şasea au păşit cu dreptul peste pragul iernii şi au dobândit împreună o minunată recoltă de doi mistreţi şi patru vulpi.

Întâlnirea de dimineaţă a avut loc la cunoscutul popas rustic de pe şoseaua Bucureşti-Urziceni. În pădurea Sineşti nu s-a mai organizat o vânătoare de cel puţin zece ani iar unii participanţi erau neîncrezători în apariţia mistreţului. 
Prima dintre cele trei goane planificate s-a pornit chiar din marginea şoselei şi a venit ca o confirmare pentru pesimişti - nicio specie de vânat nu şi-a făcut apariţia. După traversarea unei tăieturi de stejar, s-a mers pentru a doua goană spre desişul de salcâmi, o porţiune de teren mai mult lată decât lungă. Aici, într-adevăr s-a găsit cufărul cu vânat, comoara pădurii... 

Din plantaţia impenetrabilă de salcâmi au sărit câţiva iepuri, o căprioară, mai multe vulpi şi o ciurdă de mistreţi. Flancul de la Grupa Şase a reuşit să doboare pe tăietură un vier important, iar carabina de la Grupa a Doua - un mascul solitar, mediu, venit la marginea dinspre câmp a pădurii. La aceeaşi goană s-au mai recoltat patru vulpi, două din ele având blana superb colorată, aproape portocalie. Datorită informaţiilor despre mistreţii scăpaţi printre gonaşi, s-a renunţat la a treia goană planificată, şi s-a refăcut dintr-un alt sens goana la salcâmi. Mergând aproape umăr la umăr, gonaşii înarmaţi şi mult mai determinaţi, nu au mai scos însă nimic din pădurea de spini.

Vânătoarea pe vechiul şi neumblatul Sineşti s-a încheiat cu succes în aproape trei ore, dar focul de tabără, masa vânătorească şi mai ales tranşarea mistreţilor au prelungit încă pe atât şederea vânătorilor. 
În mijlocul tăieturii, în bătaia unui vânt tăios, prevestitor de iarnă, membrii AVPS Vulturul au redescoperit confortul primitiv al focului şi căldura pierdută a tovărăşiei vânătoreşti. Dacă vânătoarea de la Măgura a avut un final amar, despre cea de la Sineşti se poate spune că a fost una dintre cele mai reuşite. Şi la una şi la cealaltă s-au recoltat câte doi mistreţi, dar diferenţa a făcut-o acel nedefinit "împreună"...

Vă rugăm vizitaţi şi albumul nostru de pe Facebook!

Text: Alexandru Cercel

Foto: Alexandru Cercel

"Rămas bun"

În zori, în vârf de munte
E-o rugăciune mută...

E-apăsător desişul 
Unde se-ascunde o ciută.

Să fugă ar vrea, dar arma 
Trimise o sărutare
Ş-acum, cu ochii în lacrimi
Aşteaptă... ştie că moare.

E crudă realitatea,
Vai, crunt îi e destinul!
Ar vrea să uite de durere,
Să nu-şi mai prelungească chinul.

Dar într-un colţ, tremurător
Îşi vede dragul puişor,
Şi lacrimi iar se-adună,
Cu cine oare o sa rămână?

E mic şi viaţa este dură,
Pădurea uneori mai dă, dar mai şi fură
Şi nime' n-o să-l protejeze, de frig, de foame, de durere,
Iar ea... ştie că piere.

Tăcut se-ntoarce în pădure
Un ramas bun, o rugăciune...

Aşa e-n viaţă, adeseori
Lupţi, mai câştigi dar, în final tot mori!

Autor: Sânziana

Desen: Cyra R.

Reţetele Sânzianei: supa de fazan

Dragi cititori, începând de astăzi ne îmbogăţim Jurnalul cu minunate arome de vânat, mulţumită talentatei noastre colaboratoare Sânziana. Prima reţetă pe care v-o oferim este supa de fazan. Sperăm să vă placă şi să o gătiţi şi domniile voastre... dacă aţi ochit bine ;)

Supa de fazan
Se ia una bucată fazan vânat cu multă pasiune de domnul vânător, se taie în bucăţi şi se pune la fiert. După ce începe să fiarbă se strecoară zeama, ca să nu rămână spuma şi să avem o supă limpede.
Se pune din nou la fiert la foc mic, împreună cu: morcov, ţelină, ceapă, pătrunjel rădăcină, tocate mărunt sau în sferturi, după preferinţe... Spre final, când carnea este aproape fiartă se adaugă sare. 

Dintr-un ou, puţină sare şi cca. 150 grame de făina de grâu facem o cocă pe care o întindem foarte bine, o împăturim şi apoi o tăiem cât mai subţire - vor ieşi cei mai buni tăiţei de casă!
Se adaugă tăiţeii la supă, iar după ce au fiert se opreşte focul, se adauga patrunjel verde frunze şi se acoperă cu un capac.
Este o supă delicioasă, foarte bună şi pentru copii şi pentru zile friguroase!

Cei care poftesc la o ciorbă de fazan foarte bună, adaugă mai multe legume (de prin casă) şi înăcresc zeama cu borş de putină.

Vă dorim poftă bună!

Text: Sânziana
Foto: Sânziana

Goană de toamnă la Măgura

Una dintre cele mai aşteptate vânători la mistreţ a avut loc sâmbătă, 24 noiembrie în pădurea Măgura din lunca Dunării. Deşi organizarea a fost bună, rezultatele nu au fost la înălţimea aşteptărilor, la finalul zilei recoltându-se doi mistreţi şi un şacal.

Sarcina de a conduce pe cei aproape 60 de participanţi, grup care rar mai poate fi întâlnit la vânătorile colective din cadrul asociaţiei noastre, a revenit şefului Grupei a Doua, dl. Doru Adăscăliţei. Pe lângă cei 44 de vânători ai AVPS Vulturul şi cei 12 invitaţi, am avut onoarea de a avea alături de noi echipa de filmare a PV TV, condusă de reporterul-vânător Florin Pîrvu.

Condiţiile locale au fost perfecte - o zi de toamnă fără noroi, fără desişuri înfrunzite şi mai ales fără frig pătrunzător. După un instructaj minuţios s-a plănuit efectuarea a trei goane, de aproximativ 1,5 km lungime fiecare, ce aveau să acopere toată pădurea, cu excepţia zonei din spatele cantonului silvic şi, desigur, a zonei parcului natural. Cu toate că speranţele au fost mari, după primele două goane nu s-a recoltat decât un şacal. Mistreţii au ales cu preponderenţă să traverseze drumul median al pădurii, făcând rocada între cele două jumătăţi, iar vânătorii neantrenaţi au contribuit la acest rezultat prin câteva ratări crase şi focuri trase la distanţă mare. Organizatorul a propus refacerea primei goane şi includerea zonei din spatele cantonului în planul de bătaie. După refacerea primei goane s-a obţinut în sfârşit un rezultat, recoltându-se o scroafă de dimensiuni medii şi reînnoindu-se astfel speranţele vânătorilor. Goana scurtă din spatele cantonului nu a dat însă alte rezultate decât punerea pe fugă a câtorva iepuri. Ultima bătaie, terminată la limita zonei parcului natural a fost fructoasă, doi membri ai Grupei a Doua, Tănăsescu şi Tapalan, recoltând împreună un vier.

Datorită unor neclarităţi privind plata vânatului dobândit, cca. o treime dintre participanţi au renunţat la împărţirea vânatului, fapt ce a creat un final neplăcut zilei de vânătoare. 
După ce culorile frumoasei zile de toamnă s-au estompat, iar întunericul s-a lăsat, 40 de porţii de carne de mistreţ au fost împărţite spre ai răsplăti pe cei prezenţi.

Pentru mai multe fotografii vizitaţi albumul nostru de pe Facebook.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

În căutarea iepurelui

Cea de a doua vânătoare la iepure din acest sezon a avut loc pe fondul Drăgoieşti din Ialomiţa, în prezenţa a 27 de vânători, a câtorva grade peste zero şi de asemenea a câtorva iepuri. Pe vremuri bogat în vânat, fondul de peste 11.000 de hectare, cu terenuri mixte de grâu încolţit şi rapiţă, cu arături şi buruieni, nu mai susţine acum decât o populaţie mică de iepuri.

După 20 de ani de lipsă de gospodărire serioasă, se pare că temerile privind listarea iepurelui ca specie rară la nivel naţional, încep să se adeverească. Din cele 10 goane făcute la Drăgoieşti, şi peste 15 km pedalaţi pe arături, au sărit în medie 3 iepuri la fiecare bătaie. Grupa a Doua a reuşit însă prin optimism şi perseverenţă să recolteze 21 de iepuri, ceea ce, în condiţiile prezente, poate fi considerat un rezultat foarte fericit.

Începută pe ceaţă, vânătoarea a continuat până la ora două în apropierea fostului canal de irigaţii. O treime dintre iepuri au scăpat pe flancuri. După o scurtă masă câmpenească, făcută pentru recăpătarea speranţelor, s-a trecut canalul pentru încă două goane cu rezultat modest. Ultima goană s-a făcut spre fermă, odată cu lăsarea serii, vânătorii plecând apoi spre maşini cu mulţumirea unei zile frumoase şi a unei recolte bunicele.

Pentru mai multe fotografii vizitaţi pagina noastră de Facebook.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

Nordik: chemătoarea pentru prădători

Compania suedeză Nordik produce chemători pentru vânat mare precum căprior, mistreţ, elan dar şi urs. Produsul care a consacrat însă compania, deschizându-i porţile pieţei internaţionale, este Nordik Predator, una dintre cele mai populare chemători universale pentru animale de pradă, în special vulpe, folosită în prezent pe mai tot cuprinsul Europei.


Chemătoarea Nordik Predator se prezintă sub forma unui fluier din material plastic cu un muştiuc pentru suflat şi o gură relativ largă. Muştiucul are o lamelă vibratoare plasată peste un şenţuleţ ce canalizază curentul de aer spre gura fluierului, iar pe deasupra este cuprins de un inel puternic de gumă. Acesta poate fi mutat înspre vârf, pentru a obţine sunete scurte şi înalte, sau înspre baza muştiucului, pentru sunete mai lungi şi grave. Modelul de bază al chemătorii se numeşte Nordik Predator Pro, celelalte două - Mini şi Pretuned - fiind variaţii ale acestuia.

Prin mutarea inelului de gumă în diverse poziţii, şi prin exerciţii susţinute, cu Nordik Predator Pro se pot imita sunete de animale precum: chiţăit de şoarece, vaiet de iepure sau ţipete de ied de căprioară. Pentru sunetele subţiri de şoarece inelul de gumă se plasează spre vârf şi se suflă scurt de 2-3 ori, pentru sunetul de iepure se mută inelul spre centru şi se suflă lung de 3 ori, ca un vaiet, iar pentru ied se plasează inelul la baza muştiucului şi se suflă lung, chemând intens minunte întregi.

Nordik Predator Pretuned prezintă în plus patru şenţuleţe pe muştiuc care ajută la fixarea inelului de gumă şi crearea rapidă a tonalităţii dorite: la prima crestătură din vârf - sunet de şoarece, următoarele două - sunet de iepure şi sunet mai grav de iepure, iar la a patra crestătură, aflată la bază - sunet de ied aflat în pericol.

Nordik Mini Predator poate imita doar două sunete - cel de şoarece şi de iepure, având diametrul fluierului mai mic şi implicit o tonalitate mai puţin gravă şi un volum sonor mai mic.

În general, chemătoarea Nordik Predator are un volum destul de tare, producând sunete de peste 115 decibeli, ceea ce o recomandă mai ales pentru chemarea de la distanţă. Dan Morariu, directorul de vânzări al Armeriei Prasacu, importatorul Nordik pentru România, ne recomandă să nu o folosim în apropierea vizuinii sau în pădure deoarece putem speria vânatul prin tonalitatea înaltă, adăugând că trebuie să ţinem cont de direcţia vântului astfel încât vaietul de iepure să fie practic purtat de vânt către prădător. Pentru folosirea cu succes a chemătorii Nordik Predator alegeţi un loc de pândă în câmp, în apropierea pădurii sau într-o vale, de unde sunetele vor pleca estompat spre cărările vulpii.

Chemătorile Nordik sunt importate şi distribuite în România de Armeria Prasacu din Slatina. Pentru mai multe informaţii vizitaţi magazinul online al Armeriei. 
Pe pagina oficială a producătorului Nordik Predator puteţi vedea câteva fotografii cu vânat ademenit cu succes şi de asemenea viziona un scurt montaj dintr-un film despre vânătoarea cu chemători.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Nordik Predador, Alexandru Cercel

Chemarea vulpii

Folosirea chemătorii la vânătoare prilejuieşte trăirea unor frumoase momente în mijlocul naturii şi conduce vânătorul spre cunoaşterea mai bună a vieţii animalelor sălbatice. Vulpea este unul dintre cele mai curioase animale şi deci se pretează foarte bine la metoda de vânătoare cu chemătoarea. 

Vulpea poate fi ademenită cu o multitudine de sunete de animale precum: chiţăitul de şoarece, vaietul de iepure, sau ţipătul de pasăre rănită (de exemplu ieruncă, în zonele de deal şi munte). Hrana principală o constituie şoarecii de câmp şi astfel chiţăitul de şoarece se poate folosi cu succes tot anul, chiar şi când zăpada se aşază pe teren. Dimineaţa devreme, după ce stabilim locul de pândă în apropierea unei trecători de la marginea pădurii, începem să chemăm printr-un chiţăit repetat de 2-3 ori, dar numai după ce observăm vulpea la 100-120m. Odată ce vulpea reacţionează la sunet nu mai repetăm chemarea (decât dacă se îndreaptă într-o direcţie greşită) ci aşteptăm să ajungă în bătaia armei.

În perioadele grele de iarnă este mai indicată chemarea cu vaiet de iepure ce poate fi eficace pe câmp la 400-500m. Folosind vaietul de iepure „uee-uee uaa-ua” chemăm de 3 ori cu sonoritate descrescătoare şi apoi facem pauză 15-20 de minute.

În prezent există în comerţ numeroase chemători în formă de fluier de lemn sau de plastic, cu o lamelă vibratoare, ce pot imita iepurele sau şoarecele. Dacă în timpul unei pânde ne lipseşte chemătoarea putem improziva pe loc sunetul şoarecelui folosind următoarele trucuri: lipim buzele de podul palmei şi tragem aer sacadat, frecăm un dop de plută de o sticlă umezită sau, dacă avem la îndemână doi coceni producem scârţâitul frecându-i între ei.

Sursa: Alexandru Filipaşcu "Vânătoarea cu chemători şi atrape" ed. Agro-silvică 1968

Text: Alexandru Cercel

Foto: Alexandru Cercel

Primul iepure de sezon

Prima vânătoare de iepure a Grupei a Doua a avut loc în mod tradiţional pe fondul de vânătoare Ileana. În ciuda pesimismului privind efectivele de iepuri, fiecare vânător a plecat la startul acestui sezon cu câte un iepure în tolbă.

La AVPS Vulturul începutul acestui sezon de vânătoare colectivă a fost marcat şi de lipsa unor colegi şi prieteni, vânători dedicaţi şi oameni de viaţă, care au plecat dintre noi în vara acestui an. Înainte de începerea vânătorii Grupa a Doua a ţinut un moment de reculegere pentru ei, şi în special pentru iubitul coleg Floru Repeţeanu. În lipsa prieteniei sale calde vânăm în continuare, dar mai săraci spiritual.

Deşi perspectivele de a vâna un iepure, chiar la început de sezon, erau slabe la nivel de asociaţie (şi naţional se pare), cei 27 de vânători prezenţi la deschidere au reuşit să recolteze în 4 ore 24 de iepuri. Cele 5 goane organizate până la ora 12 s-au desfăşurat în special pe grâul încolţit sau la marginea bălţii. Având în vedere vremea ceţoasă de la începutul zilei şi pământul umed, goanele pe arătură nu au dat rezultate. După refacerea forţelor la masa câmpenească, s-a făcut o ultimă goană în care au fost recoltaţi cei 3 iepuri care lipseau de la numărătoare. Cel de-al patrulea a fost norocos şi a avut privilegiul să treacă printre vânătorii de la ţinere fără să fie alicit.

Dragi colegi şi invitaţi, vă aşteptăm la următoarele partide de vânătoare ce se vor desfăşura conform noului Program afişat. Sâmbăta următoare, tot pe fondul Ileana, este prevăzută o vânătoare la răpitoare cu păr şi pene. Pentru a vedea mai multe fotografii de la partidele de vânătoare, accesaţi pagina noastră de Facebook.

Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

Marea deschidere

Sâmbăta aceasta, pe 3 noiembrie, odată cu deschiderea sezonului la iepure, începe oficial sezonul de vânătoare 2012-2013. Sezonul de vânare a iepurelui, 1 noiembrie – 31 ianuarie, este de fapt perioada cea mai activă a anului, când membrii asociaţiilor din ţară vânează împreună speciile de pe fondurile administrate. Pentru majoritatea vânătorilor cotizanţi deschiderea la iepure reprezintă cel mai important eveniment cinegetic.

Deşi estimările din primăvară sunt de obicei optimiste, pe la începutul lui noiembrie s-au observat în ultimii ani efective scăzute de iepuri şi destul de mult tineret. Printre cauzele acestei scăderi se pot număra: primăverile ploioase (ce pot afecta primele două generaţii de pui), înmulţirea dăunătorilor (prădători naturali, dar şi haite de câini sălbăticiţi) şi supraexploatarea (recoltarea  peste capacitatea de refacere a speciei şi braconajul).

Vânarea iepurelui se face tipic la goană (cu grupa de vânătoare) sau la picior (în grup restrâns), folosind o armă de calibrul 12 şi alice de 4mm. Din păcate calibrul 16 nu mai este considerat la modă, iar minunatul magnum 20 nu se bucură încă de suficientă popularitate. Cartuşul optim pentru calibrul 12 ar putea fi Rottweil Special de 36 gr, dar alegerea depinde totuşi de obişnuinţa fiecărui vânător. Un câine aportor este întotdeauna binevenit la vânătoarea de iepure, deoarece la colectivă se răneşte mult vânat. Se estimează că, pe parcursul unui sezon, peste 10% (!)din iepuri scapă răniţi din goană, ceea ce duce la pierderi inutile de vânat şi risipă de resurse. 
După recoltarea iepurelui, masa vânătorească - închiderea armelor şi deschiderea sticlelor - reprezintă  cel mai important eveniment al zilei la vânătoarea colectivă.


Text: Alexandru Cercel
Foto: Alexandru Cercel

Apariţie editorială: Dunărea Românească

"Dunărea Românească" este un album trilingv de fotografie realizat de Agenţia Naţională de Presă Agerpres, ca parte a unui amplu proiect editorial de promovare a imaginii României.

Albumul oferă o perspectivă istorică, culturală, etnografică, turistică şi socio-economică asupra zonei Dunării, de la intrarea în ţară şi până la vărsarea în Marea Neagră, subliniind importanţa sa în apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei româneşti. "Dunărea Românească" se deschide cu o superbă prefaţă semnată de regretatul scriitor Fănuş Neagu, care considera fluviul ca fiind "mama pământului românesc". 

Cele peste 100 de fotografii originale inserate în album readuc în atenţie bogata istorie locală, consideraţiile ştiinţifice aparţinând unor istorici reputaţi, care au acceptat să se alăture Agerpres pentru realizarea acestui album. Frumuseţea şi unicitatea portului românesc, a tradiţiilor şi obiceiurilor din judeţele scăldate de apele Dunării se dezvăluie, în diferite ipostaze, prin intermediul aparatului de fotografiat, împreună cu bogăţia spirituală a diverselor etnii convieţuitoare. 

Albumul "Dunărea Românească" poate fi achiziţionat în Bucureşti de la librăriile Cărtureşti (str. Arthur verona 13-15, sector 1) sau direct de la sediul Agerpres (Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1). Preţul este de 135 lei pe exemplar (TVA inclus). Pentru informaţii amănunţite vă rugăm să contactaţi Serviciul Vânzări Agerpres: telefon 021/207.62.02, e-mail vanzari@agerpres.ro

Puteţi răsfoi câteva pagini din album în format PDF.

Sursa text şi foto: Agerpres

Câinele de vânătoare drăgălaş

Golden Retriever-ul, sau Aportorul Auriu în traducere liberă, este unul dintre cei mai frumoşi şi mai prietenoşi câini pe care îi poate avea o familie. Datorită aspectului său drăgălaş este foarte des folosit ca şi câine de companie însă la origine a fost crescut pentru vânătoare.

Rasa Golden Retriever a fost creată în secolul XVIII de vânătorii de raţe din ţara lacurilor şi a negurilor – Scoţia. Principala utilitate a câinelui este, după cum spune şi numele său englezesc, aportarea vânatului căzut pe pământ sau în apă. Deşi este specializat pentru vânătoarea la baltă, poate fi utilizat cu succes la aportarea oricărui vânat mic.

Golden Retriever-ul este un câine de talie medie, robust, cu pieptul larg şi o musculatură ce îi conferă rezistenţă la efort. Are aproape aceeaşi înălţime ca un labrador, dar nu poate fi confundat cu acesta în cazul unei coloraturi similare, deoarece Retriever-ul are firul blănii mai lung şi o coadă cu franjuri. Culoarea blănii sale poate avea diferite nuanţe de galben, roşcat sau auriu. Are un temperament vioi, nas excelent şi se dresează uşor fiind un câine docil.

Text: Alexandru Cercel
Foto: en.wikipedia.org

Canardiera: vechiul tun pentru raţe

În  secolul XIX, când încă se mai credea că vânatul este nelimitat, unii vânători întreprinzători şi-au dat seama că au nevoie de putere de foc mai mare, pentru a putea recolta mai multe raţe şi a le vinde în pieţe şi hanuri. 

Puştile cu capsă, majoritatea cu un singur foc, s-au dovedit ineficiente pentru vânătoarea comercială. Atunci au fost construite canardierele: arme imense, de calibru înfricoşător, 2 sau 1, cu diametrul ţevii cuprins între 30 şi 50 mm!

Aceste arme, imposibil de ţinut în mână, erau montate pe bărci cu fundul plat (eng. punt), şi încărcate cu peste jumătate de kilogram de alice, cuie, sau bucăţi de metal. Camuflaţi uneori cu stuf, vânătorii se apropiau de stolul de raţe plutind silenţios, iar la distanţa potrivită dădeau focul direct pe apă, înainte ca păsările să îşi ia zborul. Desigur, importantă pe atunci era recolta bogată şi nu sportivitatea, zecile de raţe sacrificate asigurând traiul modest al vânătorului.

Acum două sute de ani această vânătoare era înfloritoare în America de Nord, iar arma era cunoscută sub denumirea englezească de punt gun - puşcă de barcă. Nici bine nu s-a trecut însă de jumătatea secolului XIX, că populaţiile de raţe au fost aproape exterminate de vânătoarea comercială. Drept urmare, la începutul secolului XX în Statele Unite s-au luat câteva măsuri legislative ce au interzis acest tip de vânătoare cât şi comerţul interstatal cu vânat. În Europa, canardierele au fost populare până la începutul secolului XX în Anglia, Franţa dar şi în Elveţia. Denumirea de canardieră, intrată şi în limba română, provine de la termenul francez canardiere - puşcă de raţe. 

În Marea Britanie câţiva entuziaşti mai practică însă şi astăzi acest tip de vânătoare. Legislaţia le permite să vâneze doar pe mare, în golfuri sau estuare, cu ţevi de maximum 44 mm diametru şi alice de 4,5 mm. Un recensământ al Asociaţiei Britanice pentru Vânătoare şi Conservare (BASC) arăta că în 1995 mai existau circa 45 de astfel de "bărci cu tun" în funcţiune. Aceşti tradiţionalişti trăgeau cca. 4 focuri pe sezon şi recoltau în medie 16 raţe la fiecare foc. 

Vâslind în ape deschise într-o barcă cu pescaj foarte mic, lipsit de camuflaj şi expus vremii prin golfuri izolate, este totuşi greu de găsit tactica potrivită pentru a te apropia la circa 60 m de stolul de raţe. De aceea, spun englezii, sunt foarte puţini cei care pot intra în acest club select vânătoresc.

Vizionaţi un film scurt realizat de Royal Armouries despre Punt Gun Wildfowling

Text: Alexandru Cercel
Surse: Wildfowling.com, Puntgunner.co.uk, en.Wikipedia.org
Foto: Puntgunner.co.uk, Underhammers.blogspot.com, Havre de Grace Decoy Museum, Shelburne Museum

Cele mai Helle cuţite

Pornind în căutarea unui cuţit bun şi făcând turul magazinelor de vânătoare şi al celor de tip "surplus militar", observăm că din masa celor europene şi a imitaţiilor chinezeşti, în prezent ies în evidenţă cuţitele scandinave. Deşi produse de serie, tradiţia prelucrării metalelor a menţinut în această parte a Europei atenţia asupra calităţii.

Dintre "cuţitele nordice" din comerţ, norvegienele Helle prezintă cele mai bune lame şi cele mai bune finisaje. Calitatea acestor unelte are însă şi un preţ pe măsură, ce poziţionează marca în segmentul de piaţă premium.
Majoritatea cuţitelor Helle sunt realizate din oţel triplu stratificat: miez dur pentru un ascuţiş rezistent, învelit pe ambele laturi de oţel flexibil, pentru a-l proteja împotriva ruperii. Mânerele sunt făcute din lemn de mesteacăn iar tecile din piele cusută. În mica fabrică din Holmedal, cuţitele Helle încă mai trec prin mâinile pricepute ale unor meşteri locali, ieşind în final strălucitor de frumoase şi înfricoşător de ascuţite.

Meşterul vânător
Helle GT şi Jegermester sunt modele de cuţite gândite special pentru vânători. Helle GT, denumit mai demult şi Safari, este cuţitul vânătoresc optim din punct de vedere al design-ului: este echilibrat, lama şi mânerul având dimensiuni aproape egale (123 respectiv 124mm), lama din oţel triplu laminat are vârful curbat pentru a putea fi folosit la jupuire, mânerul potrivit ca lungime are o plăsea ce protejează degetul arătător, iar teaca este comodă la purtat şi are o capsă de siguranţă ce se închide peste plăsea.

Jegermester este cel mai elegant cuţit de vânătoare de la Helle. A fost creat special pentru a tranşa vânatul mare şi are o lamă lungă de 135mm, făcută dintr-un singur strat de oţel dur, ce îşi menţine ascuţişul pentru mai mult timp. Jegermester este un cuţit superb de culoare deschisă ce are o teacă elegantă, de culoare neagră şi gravată cu capul unui râs. Unii pot găsi mânerul prea scurt pentru a mai înghesui şi degetul mic, iar teaca cu vârf ţuguiat (şi aferentă unei lame lungi) incomodă la purtat pe picior, dar ...arta cere sacrificii, nu-i aşa?

Supravieţuitorul
Modelul Temagami este un cuţit de supravieţuire realizat de Helle în parteneriat cu Les Stroud, vedeta show-ului tv Survivorman, difuzat pe Discovery Channel. 

Lama de 110mm a Temagami-ului se continuă în lemn, oferind o mai mare rezistenţă cuţitului, iar mânerul este modelat astfel încât să poată fi ţinut comod şi fix în orice poziţie. Teaca este înaltă, peste jumătatea mânerului şi nu mai necesită plasarea unei siguranţe. La nevoie se poate trece un şnur prin mânerul cuţitului, pentru a nu îl scăpa din mână în momentele importante.

Bijuteria

Dintre cuţitele universale produse de Helle, precum Eggen şi Gaupe, Besseggen este poate cea mai frumoasă bijuterie. Având o lamă triplu laminată de doar 79mm lungime, un mâner scurt dar lat şi o teacă stilată, Besseggen a fost creat parcă pentru a fi un accesoriu vestimentar. Espen Thorup, cel care a creat linia acestui cuţit în 2008, a avut cu siguranţă mâna unui designer de modă.

Dacă decideţi să investiţi într-un partener de vânătoare Helle, la tranşarea vânatului nu loviţi oasele cu dosul lamei pentru a le rupe, deoarece stratul de oţel moale de deasupra se va îndoi - folosiţi în schimb o toporişcă pentru astfel de operaţiuni, chiar şi la iepure. Dacă ascuţişul perfect, din fabrică, se pierde prin utilizare, folosiţi o piatră de ascuţit umedă sau o pilă diamantată pentru a-l reface. În niciun caz nu-l puneţi pe tocilă fără apă deoarece lama îşi va pierde călirea. Oţelul dur trebuie păstrat la loc uscat şi uns din când în când.

În România puteţi găsi aceste cuţite în reţeaua magazinelor Arrow International. Pentru a vedea mai multe modele de cuţite vizitaţi pagina Helle.


Text: Alexandru Cercel
Foto: Helle Norway